Bătălia cu pandemia de COVID-19, dar și recentele tragedii din mai multe spitale au arătat, din nou, că sistemul de sănătate românesc este mult prea fragil, ca să folosesc un cuvânt mai elegant, față de nivelul optim de funcționare în secolul 21 într-o țară membră a Uniunii Europene. Subfinanțat, neglijat, cu probleme grave, dar ignorate, sistemul funcționează doar pentru că sunt oameni devotați – medici, asistenți, personal medical – care reușesc adesea să facă minuni (până când?).
Am spus-o de multe ori: omul sfințește locul! Dar iată că oricât de priceput ar fi un medic, ca și un inginer în construcții sau un mecanic auto, fără resurse suficiente nu poate „acoperi” toate nevoile pacienților. Iar pacienții, dincolo de personal medical și tratament, au nevoie și de căldură în saloane, de curățenie, de condiții civilizate pentru perioada internării într-o unitate medicală. , dar și la manageri de companii sau conducători de instituții. Inclusiv la cele din sistemul de sănătate.
Unde sunt banii sănătății?
În mod evident, gestionarea sistemului de sănătate revine Guvernului, mai exact, Ministerului Sănătății. Sigur, și Parlamentul are un rol, mai sunt și alte instituții, cum este CNAS, dar Ministerul este primadona sistemului. Cred că nimeni nu poate spune câți miniștri ai sănătății a avut România în ultimii 31 de ani fără o documentare amănunțită, pentru că au fost mult prea mulți. În ansamblu, multitudinea de „reforme” propuse de fiecare ministru în parte s-a terminat prost. Mă refer la subfinanțare, legislație deficitară, lipsa unei viziuni integrate, bâlbâielile din zona asigurărilor publice de sănătate, corupție și, mai ales, politizarea funcțiilor. Niciuna dintre marile teme ale sănătății nu a fost tratată corect. Iar unul dintre lucrurile fundamentale care determină buna funcționare a sistemului sunt, evident, banii.
Unde sunt banii sănătății? O întrebare de o mie de puncte, la care nimeni nu poate răspunde corect. Da, se pot vedea niște sume mari în proiectul de buget. Dar a „vedea” banii înseamnă ca tu, asigurat, care ai fost obligat și ai plătit ani de zile o contribuție pentru sănătate fără să fi fost vreodată bolnav să știi ce s-a întâmplat cu banii tăi!
Lipsa de transparență naște monștri!
În momentul în care bugetul CNAS s-a „integrat” în marele buget național, a dispărut orice urmă de transparență. Poate că banii colectați nu ajung, și este nevoie de infuzie de la buget. Poate că sunt prea mulți și se mai mută prin alte părți. Sau poate sunt cheltuiți la grămadă, în funcție de cum vin notele de plată. Nicicum nu este corect!
Lipsa de transparență este strâns legată de numirile pe criterii politice, la orice nivel ne-am referi. Un om numit politic nu va funcționa ca un profesionist desăvârșit, ci ca unul dator să mulțumească exigențele șefilor care l-au numit. Va căuta să îl servească pe „feudal”. Iar de aici până la actele de corupție din sistem – și nu mă refer la atențiile date infirmierelor, asistentelor sau medicilor – ci la achiziții, construcții, reabilitări etc, nu este decât un pas. Istoria recentă a sistemului medical este plină de „aventuri” din categoria HexiPharma. Mai țineți minte, nu-i așa!?…
Privatizarea nu este o soluție!
Insist asupra acestui subiect pentru că am citit o serie de articole despre o astfel de posibilă soluție. Nu știu ce are de gând să facă ministrul de acum al sănătății, dar privatizarea nu ar reprezenta în acest moment decât o reorganizare a banilor (probabil, mult mai judicioasă decât este acum), dar în folos privat. Pentru profit, și cu riscul de a ajunge în situația ca pacienții români, mai ales cei cu posibilități materiale reduse, să acceseze mai greu serviciile de sănătate publice.
Pe de altă parte, modelul general european al sistemelor de sănătate este bazat pe solidaritate și are susținere publică (a statului). Bineînțeles, tot din banii noștri, ai tuturor. Dar nu putem trece la un model de tip american din simplul motiv că suntem altfel, suntem europeni, iar pragmatismul nu are loc, așa ca în SUA, în sistemul medical.
Da, putem fi pragmatici altfel. Eliminând relațiile de tip feudal din sistem. Transparentizând la maximum sistemul. Încredințând răspunderile manageriale pe criterii de competență. Iar pe lângă toate acestea, statul trebuie să își asume responsabilitatea construirii de noi unități medicale și a reabilitării celor care, aflate în suferință, mai pot fi și merită reabilitate. Înnoirea sistemului din această perspectivă nu mai poate întârzia, iar resurse sunt suficiente – de la bugetul de stat, la fondurile europene.
Este loc suficient și pentru medicina privată.
Știu exact ce spun, conduc secția de neurochirurgie a unui foarte bun spital privat. Dar medicina în regim privat are un public dedicat, care își poate permite să plătească pentru condiții mai bune. Dar noi vorbim aici despre sistemul public de sănătate și despre interminabila condiție de cenușăreasă a acestuia.
Revenind la sistemul privat, trebuie spus că filozofia acestuia este bazată pe eficiență. Proprietarii afacerilor private de sănătate știu că nu pot face profit dacă nu asigură condiții bune și servicii de calitate. Aceștia au investit în aparatură modernă și oferă condiții de tratament foarte bune, dar costurile sunt mari. Ceea ce este însă important, aceștia își selectează managerii ca să facă performanță.
Același lucru trebuie să se întâmple și în sistemul public. Dar aici performanța se măsoară diferit. Acolo unde managerii sunt de calitate, sunt performanțe. Am mai dat aceste exemple, le repet: Spitalul Orășenesc Moinești, Institutul de Oncologie Cluj-Napoca, Clinica de Neurochirurgie din Iași, Spitalul Județean din Baia Mare, Spitalul Clinic „Carol Davila” București. Dar aceste exemple nu sunt suficiente pentru a îmbunătăți tabloul general.
Un transfer de bune practici de la sistemul privat la cel public ar putea îmbunătăți lucrurile.
Operatorii privați din sănătate sunt insensibili la influențele politice, iar bunele practici din unitățile medicale private pot fi adoptate cu ușurință și de către managerii spitalelor publice. Iar acestea țin de mai multe repere: în sistemul de stat, autoritatea are conotație „feudală” (ține de persoane, și nu de reguli), calitatea serviciilor este direct dependentă de manager, iar medicii nu se implică (sau nu sunt lăsați să se implice) în procesele de organizare a spitalului. În sistemul privat, banii sunt alocați clar, în funcție de obiective, autoritatea se manifestă prin regulamente stricte, protocoale medicale la vedere, iar personalul medical este implicat și responsabil cu eficientizarea activității. În unitatea de stat, răspunderea se disipează relativ ușor. În cea privată, răspunderea este clar stabilită. Cine greșește, plătește! Și așa mai departe, putem face o listă lungă de deosebiri, dar și de soluții care pot fi implementate, așa ca în sistemul privat, în cel public.
