De fapt, instituțiile de învățământ superior din România se luptă pentru locul din fruntea ierarhiei în ceea ce privește doar universitățile românești, ceea ce înseamnă, în cazurile fericite, o clasare în jurul locului 600 pe plan internațional.
Într-adevăr se va spune că topurile internaționale pun mare preț pe infrastructură, iar acest aspect dezavantajează instituțiile de învățământ superior din țara noastră.
Este însă normal ca performanța în mediul academic să fie strâns legată de infrastructură.
În România, marile universități de stat cheltuie sume impresionante, dar, din nefericire, pentru aproape orice, mai puțin pentru cercetare și noi tehnologii care să susțină un act didactic de calitate.
Se merge constant în această direcție deoarece la conducerile marilor universități de stat sunt propulsate mereu persoane care au parvenit pe linie de partid și a căror carieră academică este cel mult una mediocră.
În schimb, avem parte de extrem de multă infatuare, marile universități românești mândrindu-se că prind un loc în primele 1.000 de instituții de învățământ superior din lume.
Nu spune însă nimeni că în aceste topuri, universitățile noastre sunt depășite de instituții similare din țări considerate mai sărace decât România.
Probabil că în alte țări nu migrează “stoluri” la fel de mari de lăudători ai politrucilor, ce se cuibăresc pe funcții bine plătite, inventate peste noapte în universitățile de stat, imediat ce mediocrul susținut de partid ajunge să ocupe un fotoliu de rector.
