Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Statul asistenţial

Florin Budescu Actualizat: 23.09.2019 - 08:59
Florin Budescu

A apărut o nouă iniţiativă, prin care părinţii ar urma să primească un alt ajutor de la statul român. Este vorba, de data aceasta, despre bani daţi de stat pentru plata bonelor sau a creşelor pentru copii.

Share

Voucherele ar putea să ajungă la 700 de lei, pentru fiecare copil cu vârsta de până la trei ani.

Astfel de proiecte, după părerea mea, nu au nici o logică, decât în naraţiunea statului asistenţial. Ca să înţelegem care sunt rădăcinile acestei strategii politice, trebuie să ne întoarcem însă în timp, la originile democraţiei noastre post-decembriste.

La începutul anilor '90, puternicii de atunci ai zilei au descoperit o unealtă eficientă de control a electoratului captiv din acele vremuri. Întreprinderile de stat în curs de reglementare aveau foarte mulţi salariaţi. De exemplu, marile combinate siderurgice aveau fiecare zeci de mii de angajaţi.

Marea lor majoritate era formată din muncitori slab calificaţi. O parte consistentă a acestora făcea naveta din satele şi din comunele judeţului Galaţi, dar şi Vaslui, dacă ne referim la Combinatul Siderurgic din Galaţi, care era un mamut cu vreo 45.000 de salariaţi, în anul 1990.

Din totalul de 350.000 de locuitori ai oraşului, cam 200.000 erau, într-un fel sau altul, legaţi de acest golem energofag, care mergea pe pierderi, lucru ştiut de toată lumea. Era cam greu să le spui acestor oameni că sunt folosiţi, pentru că nu aveau instrumentarul intelectual ca să înţeleagă ce vrei să le spui. Ei făceau supravieţuire şi nici nu ştiau acest lucru. Era viaţa lor. Punct.

A controla politic combinatul acesta (care era ca un oraş alternativ la cel cu locuinţe, sumbru, gri-negru, plin cu coşuri de fum, poluatorul numărul unu al regiunii) înseamna să controlezi politic votanţii întregului Galaţi.

SIDEX era însă numai una dintre întreprinderile perdante gălăţene. Exista o pletoră enormă de unităţi industriale care, practic, dădeau ora exactă pentru ceea ce odinioară fusese un oraş cosmopolit de negustori, înainte de revoluţia industrială comunistă, din anii '60 - '70.

La fel, Târgovişte (dominat de Combinatul de Oţeluri Speciale), Hunedoara (crescută la umbra altui mare combinat siderurgic), Iaşiul (ce se adăpa de la Combinatul de Utilaj Greu), Braşovul (dependent de uzinele Steagul Roşu şi Tractorul) ş.a.m.d..

Toată ţara era plină de aceste unităţi revolute, cu tehnologie la nivelul anilor '60, cumpărată din Occident, când acesta renunţase la ea. Nu conta că aceste întreprinderi gripau mecanismul economic al ţării, ele erau cel mai bun instrument politic.

Dar aceste unităţi perdante de al doilea val (în jargon tofflerian) erau destinate dispariţiei. Una grăbită şi de devalizatorii care le-au condus. Directorii lor şi-au făcut efectiv firme private, care făceau ceea ce trebuia să facă întreprinderea pe care o conduceau, falimentând-o treptat pe aceasta şi câştigând din acest faliment, concomitent, sume enorme de bani, prin concurenţă neloială.

Dansul acesta ciudat, cu sângerări de salariaţi concediaţi, ritmic, puţin câte puţin, a durat până la mijlocul anilor '90.

În anul 2000-şi, deja paradigma în care trăiam se schimbase. Electoratul captiv din întreprinderile de stat scădea numeric, aşa că trebuia inventat altceva, un alt nou electorat captiv. Cred că iniţiatorul, dacă nu ideologul, a fost Adrian Năstase.

Prin anul 2003, eram acreditat pe Guvern. Într-o dimineaţă de vineri, la videoconferinţa premierului cu prefecţii (care era un soi de ceremonial săptămânal, ce începea cu transmiterea mesajelor politice generale, de către premier), am primit o carte groasă, albă, plină cu cifre şi date concrete despre ce vrea să facă Guvernul în perioada următoare.

Context: după o scurtă dispută, în care Adrian Năstase voia alegeri anticipate (pentru că simţea scăderea de popularitate şi voia să fie reales la guvernare cât mai era pe vârf de opţiuni electorale), iar Ion Iliescu nu, cel din urmă s-a impus şi Năstase a fost obligat să facă altceva ca să oprească scăderea previzibilă a partidului său.

Aşa a apărut primul program politic deliberat de asistare socială a românilor, alţii decât salariaţii din întreprinderile de stat, a căror vreme trecuse. Atunci s-a lansat „Laptele şi Cornul”. Dar acesta era doar o micăparte din ajutoarele sociale de toate felurile care, ulterior, au proliferat și s-au expandat, acaparând treptat bugetul de stat.

Povestea aceasta de acum, cu bonele şi creşele, este numai ultima găselniţă, aflată în stadiu de proiect. Vineri, am aflat de la secretarul de stat din Ministerul Agriculturii, Daniel Botănoiu, despre programul prin care şcolarii vor primi câte un borcan cu miere pe lună, funcţional de la 1 ianuarie 2020. De ce un borcan, de ce nu două? Cine a făcut aceste calcule? E bine ca un copil să se îndoape cu un borcan de miere pe lună? Cât de mare va fi acest borcan cu miere? 200 de grame? 400 de grame? 800 de grame?

Vezi, Doamne, acest program va duce la avansul apiculturii româneşti, ca şi cum principala problemă a apicultorilor ar fi că nu ar avea cerere la produsele lor...

Este incredibil pentru mine cât de ingenioşi sunt unii oameni în a crea astfel de mecanisme de control politic, prin pomeni cu aparenţă de ajutor social, când această imaginaţie fără sfârşit ar putea să fie folosită pentru a inventa mecanisme de creştere a prosperităţii generale a societăţii.

Ceea ce este foarte toxic pentru românul simplu e că e foarte greu să-i explici unui om care a crescut primind pe gratis de la stat tot felul de expediente de acest fel că nu este bine aşa şi că, în realitate, lucrurile ar trebui să stea altfel. Cum? Românii nu au astfel de exemple alternative, în marea lor majoritate.

Aceste ajutoare sociale sunt caracteristice societăţilor sărace. Cu cât oamenii sunt mai săraci, cu atât au nevoie de mai multe ajutoare sociale. Cu cât le dai mai multe ajutoare sociale, bugetul are mai puţini bani pentru investiţii, iar societatea e şi mai săracă, deci oamenii devin şi mai săraci şi au nevoie de şi mai multe ajutoare sociale.

La obiect: de ce să le dai copiilor lapte şi corn pe gratis, de la stat, ori miere, ori părinţilor bani pentru alocaţii (care oricum sunt foarte puţini), ori pentru creşe sau bone, când poţi investi acei bani, astfel încât românii să aibă venituri atât de mari, încât să-şi permită să cheltuiască aceşti bani şi să le mai şi rămână sume consistente?

Atunci când mergem în Occident, vedem nişte state care au pornit de la aceste principii, când guvernele lor au întocmit strategii economice şi sociale de perspectivă, apoi revenim în România şi vedem evidenţa sărăciei mai mari de la noi. Nu este oare destul de clar de unde vine această sărăcie? Nu este oare limpede ce greşim şi ce anume trebuie să schimbăm?

Poate că într-o zi, cândva, în viitor, vom descoperi că majorarea sustenabilă a salariilor bugetare şi a pensiilor de stat are în spate acest mic secret.

Citește totul despre:

#lazi

Comentarii

loading...