Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ţinutele ideologice risipesc intelectualii

Marius Ghilezan Actualizat: 06.09.2018 - 10:18
Marius Ghilezan

În perioada 1931-1933, tinerii intelectuali progresişti şi conservatori înfiinţau grupul de reflecţie Criterion. Majoritatea proveneau din Gruparea Intelectuală Forum. Şapte dintre ei s-au desprins în urma unui incident între liderul Ionel Jianu şi poetul Paul Sterian.

Share

Acest prim cerc de iniţiativă, numit familiar „Cei şapte“,s-a reunit într-o seară de aprilie 1932 în grădina coregrafei Floria Capsali. Cei şapte aveau să devină scriitori celebri: Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Dan Botta, Mircea Vulcănescu, Zaharia Stancu, Sandu Tudor şi,evident,Petre Comarnescu. 

Au început cu cicluri de conferinţe. Reuniunile lor erau publice. Se întâlneau în diferite locaţii din Bucureşti. Era primul for de dezbateri între publiciştii de dreapta şi ceide stânga. „Suntem probabil prima şi ultima generaţie fericită din istoria modernă a României“,avea să spună Mircea Eliade. Deşi tânăr scriitor,a vândut sute de mii de exemplare din romanul „Maitreyi“, considerat prima carte de literatură exotică.

Fericirea n-a durat prea mult. Ei s-au despărţit din raţiuni ideologice,dar şi din gelozii. Mihail Sebastian îl persifla pe Camil Petrescu, „un ţicnit singuratic“,cum îl descria Eugen Lovinescu. Amândoi erau îndrăgostiţi de Leny Caler. Sigur,în decade diferite ale deceniilor doi şi trei din secolul trecut. De aceea Camil Petrescu, iniţiatorul romanului modern, nu a pătruns în elita intelectuală a acelor vremuri. La fel ca şi în alte perioade ale istoriei, tinerii se certau cu bătrânii. Citind presa vremii,rămâi crucit ce limbaje se foloseau, sigur,mai elevate, dar pamfletul era pamflet.
Când am ajuns în Bucureşti, prin anii ’90, printre primele lucruri pe care le-am făcut a fost să merg pe strada Mântuleasa să caut oţetarii din romanele lui Eliade. Bătrâneleîşi mai aminteau de tânărul singuratic şi cu ochelari, mereu ursuz şi lunatic, din punctul lor de vedere, în contrast cu lumea vie a Medelenilor.

Jurnalul lui Mihail Sebastian rămâne o capodoperă a epicului care se răstoarnă rapid în dramatic. În 1937 era pasionat de sport, de femei, pentru ca,după doi ani de ceartă cu intelectualii şi de derapaje ideologice,să devină un melancolic singuratic, plin de amărăciune. Descria mai întâi viaţa de cazarmă, prostia, păduchii, oboseala fizică şi degradarea morală a societăţii, pentru ca mai apoi să explice escaladarea antisemitismului, de la atitudinea unor grupări extremistela politica de stat. „Altădată– chiar sub legionari – antisemitismul era bestial, dar în afară de lege.“

„Nu e criză. E o idioțenie economică. Lumea e bogată… e mai bogată ca oricând, orice ar spune economiştii dumitale imbecili. Statul, el, trece însă printr-o criză cumplită. Şi asta e cu totul altceva… Nu e o crizăeconomică, e o crizăa statului românesc. Statul e sărac pentru că nimeni nu-şi plăteşte impozitele. Nimeni, înţelegi dumneata?… Pentru că toţi îl duşmănesc. Culmea e că plătesc cei mai săraci, singurii… E mizerie cumplită, dar numai într-o parte din populaţie, pentru că suntem imbecili. Nu e sărăcie generală… criză. E altceva, o proastă distribuţie… ca într-un corp bolnav distribuţia sângelui. Unele organe plesnesc de congestionate ce sunt, pe când altele, care lâncezesc, se atrofiază, se descompun, pentru căpână la ele, în acelaşi corp, nu ajunge nicio picătură din lichidul nutritiv.
Suntem, domnilor, o ţară bogată, fără îndoială“,scria în anii ‘30 Camil Petrescu, în romanul „Patul lui Procust“.Apoi a urmat singurătatea scriitorului, pentru a urca în Pantheonulculturii prin Academia Română, în timp ce un alt coleg de generaţie, Mircea Vulcănescu, sfârşea în temniţă.

Unul rămâne un scriitor de literatură şcolară, celălalt un filosof proscris, pentru că a avut neşansa de a fi subsecretarde stat în Guvernul Ion Antonescu.

Dacă în istorie crizele sunt ciclice, patimile stârnite de ideologii scot oameni de valoare în afara istoriei.
Prezent la Bucureşti, Vargas Llosa avea să recunoască cea mai mare greşeală din viaţa sa. Candidatura la preşedinţia statului Peru în 1990. A pierdut în faţa lui Fujimori. Partidul său controla cele două Camere ale Parlamentului. În 1992, preşedintele ales a dat lovitura de stat. Modul de atac asupra democraţiei a primit un nume:Fujigolpe. Vargas Llosa n-a biruit politic, dar în literatură e un model de reuşită.
La conferinţele Microsoft de la Bucureşti, avea să recunoască marea greşeală a intelectualilor. Nu poţi să-ţi împarţi cu bună ştiinţă cititorii în două. Un intelectual trebuie să rămânăprintre combatanţi. Dar mai poate fi cineva neutru într-o lume a războiului fratricid?

Comentarii

loading...