Iată o splendidă temă tipic diversionistă; lung prilej de vorbe și de ipoteze menit a deturna atenția de la fondul documentului și semnificația reală a gestului.
Anticomuniștii români din stradă și presă se pare că sunt adepții muncii voluntare. (!) Ce nu este pe gratis nu este bun, le pute. Eu, având experiența muncii fără bani din anii comunismului, credeam că în capitalism este invers.
Moraliștii economiei de piață acuză faptul că “scrisoarea a fost cumpărată”.
Ce s-o înțelege oare prin asta? Dacă eu plătesc un specialist pentru a formula un punct de vedere pe o anumită temă, înseamnă că acel punct de vedere nu are valoare? Poate nu știați, dar furnizarea de idei contra cost este practica obișnuită în lumea capitalistă. Se numește consultanță. De fapt, și comuniștii spuneau “nici muncă fără pâine (adică neplătită) nici pâine fără muncă (adică bani nemunciți).
Dacă cineva l-a plătit pe dl Giuliani pentru a analiza situația justiției din România și a formula niște propuneri sau chiar și numai a verifica corectitudinea unor propuneri deja făcute de alții, nu înseamnă că dânsul a acceptat contra cost să scrie lucruri în care nu crede. Or, chiar dacă a admis că a fost plătit pentru munca prestată (cine muncește pe gratis?), nu s-a dezis de conținutul scrisorii. Deci, plătit sau nu, acelea sunt părerile lui.
Păreri care pentru noi nu prezintă nici o noutate, căci românii cunosc bine, de mult și pe pielea lor tot ceea ce dl Giuliani abia acum a descoperit. Este doar reconfortant să știm că și personalități din țara care a investit enorm în “industria anticorupției” producatoare de abuzuri judiciare pe bandă rulantă în România, au început să vadă adevărul și să își reevalueze opțiunile.
Propunerile pe care le face dl Giuliani în scrisoarea sa sunt pertinente. O rezervă ar putea fi formulată doar în ceea ce privește recurgerea la magistrații străini pentru a evalua daunele produse de justiția selectivă și a indica remediile necesare. Asemenea magistrați ar fi bineveniți dar numai ca asistenți ai specialiștilor români. Dincolo de aceasta, orice propunere este utilă și trebuie să mulțumim pentru ea. Mai ales dacă este făcută cu bună credință.
Faptul că propunerea de terapie, ca și diagnosticul, este contra cost nu afectează prezumția de bună credință. Doctorului nu îi plătim oare ca să ne identifice boala și să ne propună un tratament?
Pentru a lua măsurile propuse, Guvernul și Parlamentul României nu aveau nevoie de aprobarea dlui Giuliani sau a Americii. Este dreptul lor să le ia. De aceea, scrisoarea în discuție nu are a fi privită ca o dezlegare.
În măsura în care ea prefigurează o politică oficială, aceasta nu se anunță a fi una a carității, ci tot a interesului care așează “America first”. Așa cum am mai spus-o, nu ni se vestește ieșirea din regimul colonial, ci doar trecerea de la “domniile fanariote” la “domniile pământene”. Ceea ce ar fi, totuși, un progres pe drumul către independența pe care, în cele din urmă, cumva va trebui să ne-o câștigăm singuri. Altfel câinele de bună voie nu pleacă de la măcelărie.
Așadar, până la proba contrară – și redactarea unei opinii contra cost nu este o asemenea probă – scrisoarea dlui Giuliani este expresia respectabilă a concluziilor unui expert reputat, trase din analiza informațiilor puse la dispoziția lui și pe care în mod normal le-a verificat potrivit regulilor artei. În ce măsură asta va ajuta la înțelepțirea guvernării noastre, rămâne de văzut.
Pe mine mă interesează însă altceva și anume dacă fiind avocat al Președintelui Trump și apropiat al Casei Albe, dl Giuliani putea decide să își trimită concluziile celor mai importanți lideri ai României, stat aliat al SUA, fără știința acestuia? Răspunsul este: nu putea. Am verificat și toți cei întrebați mi-au confirmat acest lucru.
Prin urmare, dl Giuliani a formulat un punct de vedere împărtășit de Casa Albă și pe care Președintele SUA a acceptat, fie și tacit, să îl facă cunoscut liderilor români. Doar asta contează.
De ce nu a transmis Președintele Trump acest punct de vedere pe un canal oficial? Pentru cei care cunosc SUA și situația ei politică internă răspunsul este simplu. Întrucât respectiva opinie nu indică doar o resetare a relațiilor cu România (ceea ce ne frământă pe noi), ci și abandonul dramatic al doctrinei neoconservatoare pe care s-a bazat neoimperialismul american de la încetarea Războiului Rece până azi (deci aproape treizeci de ani), în favoarea realismului politic. Or, mai ales în contextul divizării politice care caracterizează astăzi SUA și în mijlocul campaniei pentru alegerile parțiale din Congresul american, asemenea piruete sunt precedate de lansarea unor baloane de încercare. Astfel se pregătește opinia publică și se testează reacția partenerilor implicați în proces, reducându-se riscul unui eșec cauzat de oficializarea prematură a unei decizii politice temerare.
Dacă guvernanții României nu vor da un răspuns corespunzător deschiderii americane, inițiativa nu va deveni niciodată publică. Ea va fi promovată, eventual, pe căile discrete ale serviciilor mai mult sau mai puțin “inteligente”.
Întrebat de o presă internațională suspect de interesată în faptul divers al trimiterii unei scrisori de către o persoană privată liderilor unei relativ mici țări îndepărtate din Estul sălbatic, implicați în hărțuieli politice nesfărșite, dl Giuliani va răspunde, desigur, că textul nu implică administrația americană, reprezentând doar o poziție personală. Tocmai de aceea nu l-a semnat dl Trump. Departamentul de Stat sau Ambasada SUA la București vor spune același lucru. Mai ales că acolo încă mai supraviețuiesc rețelele birocratice de inspirație conservatoare lăsate în urmă ca un câmp de mine personale, de administrațiile precedente.
Cu cât presa (în special americană și bruxelleză) insistă mai mult să clarifice acest aspect, cu atât mai mult îmi dau seama că ea știe că de fapt despre asta este vorba și vrea să împingă Casa Albă, fie la o angajare insuficient pregătită, fie la o delimitare care să îi restrângă spațiul de mișcare în viitor.
Cu cât se neagă mai mult și mai insistent legătura dintre scrisoarea dlui Giuliani și Casa Albă, cu atât mai mult cred în versiunea opusă. Aceasta în special ca urmare a constatării că negația nu neagă fondul mesajului, ci doar validitatea formei.
Eu în această cheie citesc scrisoarea dlui Giuliani.
Citindu-o, nici nu mă bucur nici nu mă întristez. O analizez pentru ca prin analiza mea să îi ajut pe cei care au decizii de luat în România, să le ia în cunoștință de cauză. Atât. Și pentru asta nu mă plătește nimeni.
