Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

„Băieții buni” vs. „băieții răi” sau de ce ar trebui să ne vindecăm de mesianismul politic

„Băieții buni” vs. „băieții răi” sau de ce ar trebui să ne vindecăm de mesianismul politic

Pentru cei care visează, în continuare, că lumea se desparte în „băieții buni” și „băieții răi” și care așteaptă un Mesia sub forma unui stat, imperiu sau lider politic care va veni și ne va salva și pe noi, într-un final – am câteva vești.

Cătălin Sturza 0 comentarii

Pentru cei care visează, în continuare, că lumea se desparte în „băieții buni” și „băieții răi” și care așteaptă un Mesia sub forma unui stat, imperiu sau lider politic care va veni și ne va salva și pe noi, într-un final – am câteva vești:

– America aceea al cărei steag îl flutură băieții în Piața Victoriei este în momentul de față America lui Trump; este o America foarte diferită de cea a Bisericii Albastre de acum doi ani, pe care o venerau mulți dintre acești băieți, în cor cu mulți alții; este o superputere de la care ne parvin, fie și prin acțiuni de lobby, semnale care înainte nu existau, care ne spun că direcția pe care am mers până acum este greșită, că va trebui, foarte probabil, să schimbăm macazul, și că toți idolii la care se închinau băieții cu steagurile din piață trebuie dărâmați și schimbați (noii idoli ne vor fi comunicați, ulterior, de la centru).

– Pentru cei care speră că „blue church” va fi înlocuit cu un discurs creștin-conservator autentic, eu cred că e prea devreme să desfacă șampania. E clar că „blue church” va fi înlocuit, pentru o vreme cel puțin, cu altceva (și înțeleg foarte bine de ce mulți răsuflă ușurați la această vreme). Însă trumpismul s-ar putea să fie ceva destul de diferit de creștin-conservatorismul clasic. Cineva făcea o dată observația, pe The American Conservative dacă îmi aduc bine aminte, că mulți dintre catolicii americani, de exemplu, își pun speranța într-un miliardar patron de cazinouri care nu are nici măcar cultura creștină a copiilor acestor catolici, la nivel de clasa a patra. Totodată, fie și așa rudimentar sau oarecum bizar, trumpismul nu este instalat total la putere în SUA. Dimpotrivă: este puternic contestat și nu se știe dacă va supraviețui acestui război civil rece.

– Uniunea aceea europeană al cărei steag îl flutură băieții în Piața Victoriei este în momentul de față Uniunea Corectitudinii Politice; este UE care își neagă, explicit, originile creștine și își aruncă la coș moștenirea creștină; este UE care tocmai a dezvelit o statuie uriașă a lui Karl Marx primită de la Partidul Comunist Chinez; este UE al cărei Președinte (sau Președinte al Comisiei Europene) tocmai i-a elogiat memoria lui Karl Marx într-o biserică ridicată de Constantin cel Mare – spunând că ideile comunismului au fost bune, doar că au fost greșit puse în aplicare. Or, Europa fără Constantin cel Mare nu ar fi existat. Aceasta este o certitudine. Pe când Europa cu Marx devine o civilizație pe cale de dispariție.

– Aceeași UE este un conglomerat birocratic care a făcut, în ultimii ani, un balet interesant vizavi de Rusia; care nu a intervenit decât la modul simbolic, prin niște sancțiuni economice, atunci când Putin a ocupat Crimeea (sancțiuni care l-au întărit, se pare, în mod nesperat chiar de Putin în interior); și este o UE care tocmai i-a făcut o plecăciune lui Putin acum o săptămână, via ministrul de externe al Austriei, Karin Kneissl. Austria – o țară cu interese enorme în România (controlează „doar” petrolul, pădurile, o parte din sistemul bancar, etc.) Însăși Karin Kneissl este membră a unui partid austriac calificat de unii drept de extremă dreapta.

– Rusia, de la care unii așteaptă poate un ajutor sau chiar o mână salvatoare, este foarte departe de a fi țara conservatoare (vai!) și creștină (dublu vai!) pe care o descriu influencerii urmăriți de băieții cu steagurile din piață („vine Putin și vă fură avortul”). Rusia „conservatoare” se află pe locul I în lume în privința avorturilor; Rusia „conservatoare” are una dintre cele mai mari industrii ale viciului de pe planetă – de la alcool la droguri de toate felurile și de la prostituție la pornografie (posibil, cea mai mare industrie pornografică din lume e în Rusia). Rusia „ortodoxă” are una dintre cele mai mici cote de participare la serviciul liturgic, dintre țările ortodoxe – cota a variat de la 2% în 1991 la 7% în anii recenți (deși 72% dintre ruși se declară ortodocși).

În sfârșit, Rusia „ortodoxă” este o țară care nu vede deloc cu ochi buni România acestor ani, în ciuda fondului ortodox comun (fapt deloc nou în istorie – relațiile dintre cele două țări au fost mai mereu tensionate). Rusia este o țară care ar trebui să-și ceară iertare de la România pentru Pactul Ribbentrop-Molotov, pentru politicile genocidare duse în Basarabia și pentru sovietizarea sinistră postbelică. În loc de aceste lucruri, Rusia duce o politică anti-românească cu nimic diferită față de cea sovietică în Republica Moldova.

– Ungaria conservatoare, de la care unii așteaptă, iarăși, un ajutor sau chiar o mână salvatoare, este o țară care își urmărește foarte agresiv propriile interese. Ungaria conservatoare nu ezită să ceară autonomie pentru secuii și maghiarii din Transilvania și să vorbească despre faptul că România este un stat foarte tânăr, a cărei istorie a început doar acum 100 de ani. Poți face diferite alianțe tactice cu vecinii, asta se numește politică externă (ceea ce România, în prezent, să fim serioși, nu are), însă nu ai voie să fi naiv. Să ne gândim la polonezi, care alcătuiesc Grupul de la Vișegrad alături de Ungaria, Cehia, care are aceeași poziționare cu Budapesta pe teme conservatoare și de imigrație, dar care nu a ezitat să-și critice dur vecinul pentru politica „revizionistă” și legăturile întreținute cu Rusia.

În romanul 1984, al lui Orwell, lumea se împărțea în trei mari imperii, Oceania, Eurasia și Eastasia. Oceania acoperă, mai mult sau mai puțin, Occidentul de acum; ideologia dominantă de acolo este Ingsoc-ul (sau Socialismul Englez). Eurasia este ceea ce numim „fosta URSS”, sau zona de influență a Rusiei; ideologia dominantă de acolo este neo-bolșevismul. Eastasia este zona de influență a Chinei și a Japoniei, plus câteva arhipelaguri; ideologia dominantă de acolo este „Cultura morții” sau „Anihilarea sinelui”.

Să nu ne iluzionăm – lumea trăiește, de vreo sută de ani, în plin Orwell; în ciuda unor momente în care țări precum România au crezut că văd „luminița de la capătul tunelului”. Nici unul dintre cele trei imperii globale nu este ceea ce pretinde; în nici unul nu există libertate reală; peste tot domnesc cinismul, minciuna, crima. Diferența dintre ele este aceasta: în unele iluzia libertății ia anumite forme; în altele – ia alte forme. Dacă ar fi să fac o analogie, diferența ar fi între a sta cu fundul pe un grătar încins, cu țepi, dar care are finisaje de lux; și a sta cu fundul pe un grătar închis, fără țepi, dar care e mai rudimentar și nu are finisaje de lux.

Cei foarte puțini care o duc bine în fiecare dintre cele trei sisteme descrise de Orwell o duc bine făcând un compromis fără rezerve cu sistemul respectiv; și nici acest compromis nu le garantează prosperitatea; direcția se poate schimba peste noapte (cum vedem că se schimbă și acum direcția) și cei care au fost, până deunăzi, în grațiile sistemului pot cădea în dizgrație, rapid și fără drept de apel.

Alegerea nu este, așadar, între „bine” și „rău” și între „adevăratul Mesia global” și „falsul Mesia global” –ah, știu, unii vor sări iarăși în sus cât Casa Poporului și vor flutura sloganuri prin comentarii mai ceva decât flutură băieții prin piață steagurile. Pentru politicienii noștri, alegerea constă în a decide, pur și simplu, pe care grătar se stă mai comod; și oricum ar decide, sunt sigur că vor decide prost. Cât despre noi, singurul lucru inteligent pe care îl putem face în plan personal este să nu mai așteptăm să ne vină salvarea de acolo – și să ne concentrăm asupra lucrurilor mici pe care le putem face: să vizităm, de pildă, bătrânica aia care locuiește singură la etajul patru, și căreia nimeni nu-i cară o sacoșă de la piață.

Am putea chiar să și învățăm ceva de la ea; ea a fost mai înțeleaptă și mai tenace ca noi – în fond, ea a supraviețuit multor Gulaguri și multor Mesia globali. Ceea ce nu știu dacă va fi și cazul nostru, dacă nu ne vindecăm de boala asta a mesianismului. Vestea bună este că există viață sub Nero – și că nici Nero nu e, în multe cazuri, Nero. Deseori, e doar un mic bufon jumulit, care aruncă o umbră foarte mare. Și cel mai bun mod de a-l învinge pe Nero este să faci ceea ce Nero urăște cel mai tare – hint: are legătură cu vizitarea orfanului, a deținutului, a văduvei, și cu căratul unei sacoșe pentru o bătrânică pe care nimeni nu o bagă în seamă.

Comentarii

loading...