Un fenomem cât se poate de vizibil este bovarismul profilului dominant de diasporean pe care îl prezintă televiziunile. Oameni în general fără prea multe studii, discriminați, marginalizați și tratați cu dispreț acolo unde lucrează și care, dacă ar fi rămas în România, foarte probabil ar fi căzut în categoria asistaților disprețuiți și înjurați de minoritatea tefelistă autohtonă, cea care, spre deosebire de ei, a câștigat, pe plan local, cursa globalizării neoliberale, reușind așadar să facă, din punct de vedere material și cultural, joncțiunea cu clasa de mijloc de afară.
Pe fondul disprețului cu care este tratat afară de tefelimea occidentală, diasporeanul low skilled se simte flatat de importanța pe care i-o acordă antreprenorii locali ai revoluțiilor portocalii, de misiunea civilizator-izbăvitoare cu care, asemeni proletariatului de odinioară, este învestit. Cu alte cuvinte, marele miting al diasporei îi oferă ocazia să demonstreze că el nu e ca asistații locali cărora tefeliștii autohtoni le scuipă semințe în cap, ci ca tefelistul autohton cu care îl unește atât sângele – a se vedea stilistica patetic-naționalistă ce caracterizează întregul fenomen – cât și aspirația către o țară ca afară. Ideea (mai precis iluzia) ar fi că în timp ce tefelistul autohton, care efectiv își permite să trăiască în București la standardele middle-class-ului occidental, aspiră la “o țară ca afară”, diasporeanul low skilled de afară (sociologic vorbind, marea majoritate a diasporei românești) ar reprezenta împlinirea/materializarea respectivei aspirații, fiind astfel nu doar egalul tefelistului autohton, ci chiar un pic mai sus decât el.
Evident, asta este iluzia: flatantă. Realitatea tristă este că, cel puțin în termeni de statut social relativ, diasporeanul în cauză are mult mai multe în comun cu “asistatul” pesedist de acasă, realitate pe care diasporeanul se teme să o recunoască, la fel cum se teme ca nu cumva să fie confundat cu ăsta – fenomen analog cu insistența românilor din străinătate de a demonstra că românii nu sunt totuna cu țiganii. În timp ce tefelistul autohton, cel care efectiv trăiește în România ca afară și poate realmente socializa via social-media sau city-break-uri cu mediile tefeliste de afară, la care diasporeanul low-skilled nu are acces, se folosește de sărmanul diasporean, exploatându-i frustrările (aspirațiile nesatisfăcute) și temerile pentru a-și satisface, pe plan local, propriile interese de clasă (în termeni politici, pentru a da jos, în stradă, guvernul ales și a-l înlocui cu unul de tehnocrați “europeni” gen Cioloș).
Așa că dincolo de unitatea în cuget și simțiri – dacă nu de-a dreptul în sânge care apă nu se face – dintre minoritatea autohtonă descuiată la minte și majoritatea diasporei românești, e suficient să-i lași pe indivizii din prima categorie și pe cei din a doua categorie să stea o oră la aceeași masă ca să-și dea seama că nu aparțin deloc aceleiași “rase”. Și ghici cine se va simți jenat de prezența celuilalt și cine va rămâne cu buza umflată.
Degeaba se coboară Liiceanu și Tismăneanu la nivelul sloganului m..e PSD, lăudând bălos obscenitățile emancipatoare ale vulgului. După ce se strâng corturile și se golește piața, cei doi tot cu politic-corectul Cărtărescu o să mănânce vită Kobe. Dincolo de “înjurătura care ne unește”, deși până mai ieri seta linia de demarcație dintre plebe și elită, dublul standard al acesteia din urmă (de la “Obscenitatea publică” de Andrei Pleșu la Fenomenologia m..i de Gabriel Liiceanu, parcursul dialectic al Școlii de la Păltiniș) indică faptul că înjurătura – la limită practica sexuală la care face referire – nu ne unește de fapt. Sau, altfel spus, nu vorbim de fapt despre aceeași m..e
