De ce e Miron Cozma un om liber? Din acelasi motiv pentru care, din iunie 1990, un numar necunoscut de barbati si femei zac sub pamant la cimitirul Straulesti. Din exact acelasi motiv pentru care rusinea de a fi roman a devenit o profesie printre romani si o concluzie durabila printre straini. La ambele capete ale acestor faradelegi si esecuri sta Ion Iliescu. Fostul presedinte al Romaniei e mult mai mult decat functia de stat pe care a xeroxat-o de trei ori. Ion Iliescu e autorul si simbolul unui dezastru istoric pe care abia incepem sa il intelegem.
La 15 ani de la mineriada care a adus pentru a doua oara la putere grupul Iliescu, Romania e tot in cercul stramt crestat de compasul minerilor. Ne place sa ne inchipuim, ori de cate ori scoatem mobilul din buzunar si ori de cite ori vanam o vacanta in Antalia, ca nu mai avem legatura cu acele vremuri imbacsite de sange. Institutiile si mersul istoriei de stat spun alta poveste. Fundatia sapata atunci nu i-a inghitit doar pe necunoscutii de la Straulesti. Tot atunci a disparut o parte insemnata a viitorului. Greata si oroarea de Romania s-au instalat, de la Londra la Stockholm, in iunie '90 si nu s-au mai stins. Imaginile din tara in care vin minerii, testele despicate de lanturi si zambetul perfid al celui ce a multumit la rasaritul noului ev mediu stabilesc, in continuare, opinia generala despre Romania. Cum? Asa cum se stie, din tata in fiu, ca Italia inseamna mare si soare si ca scandinavii sunt blonzi. Aceasta crestatura pe scoarta cerebrala a omului european nu se poate sterge decat intr-un singr fel: printr-un gest clar si amanuntit de justitie publica. “Iliescu judecat pentru sangele varsat!” – aceste versuri de trotuar celebre sunt tot ce poate fi mai precis si mai proeuropean in folclorul prodemocratic romanesc.
Gratierea lui Cosma, decisa de Iliescu cu o semnatura de miliadar care lasa bacsis cat o viata de om, si contrasemnata de Adrian Nastase, jurist competent doar in fata lui Bivolaru, a fost ultima palma. Lumea ar fi primit bine, de la Londra la Berevoiesti, o reparatie sau macar o iesire tacuta din scena. Decretul de gratiere ne-a adus acolo de unde credeam ca plecaseram: in mainile lui Cozma. El a aparut brusc la lumina, undeva in fata unui tribunal din Craiova, si s-a autoproclamat o mie de revolutionari intr-unul singur: anticomunist si antiiliescian, fan isteric dormind la Rahova cu poza Monicai Macovei sub perna. Cozma iese de la racoare si imprastie dogoare. Sa nu ne grabim. Sa nu facem din Cozma vectorul justitiei viitoare. Acest om poate ingrosa dosarul lui Ion Iliescu, dar nu isi poate subtia vina. Ne aflam iar in fata oportunismului cu gura mare, boala care a mancat mereu institutiile noastre fixe, pentru a le sui in remorca stapanirilor. Cozma e un avertisment care ne spune sa fim atenti cum incheiem un ciclu istoric daca nu vrem sa plangem in urmatorul. Cozma e parte a unui vers schiop, in care conteaza logica istorica, nu rima: “Iliescu judecat pentru sangele varsat de Cozma!”
