Iohannis a sesizat CCR asupra legii privind încetarea unor interdicţii pentru parlamentari

Iohannis a sesizat CCR asupra legii privind încetarea unor interdicţii pentru parlamentari

Iohannis a sesizat vineri Curtea Constituţională cu privire la legea integrității în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice și a legii privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate.

Iulian Budușan 0 comentarii

Preşedintele Klaus Iohannis a sesizat vineri Curtea Constituţională cu privire la Legea pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate. Astfel, preşedintele spune că articole din legea modificată privind incompatibilităţile în funcţii publice din perioada 2007 - 2013 încalcă articole din Constituţie.

Prin obiectul de reglementare această lege vizează încetarea de drept a interdicţiilor aplicate, în temeiul art. 25 din Legea nr. 176/2010, persoanelor care au avut calitatea de senator şi/sau deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate şi care au constatat nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese în exercitarea oricăruia dintre mandatele de senator şi/sau deputat în perioada 2007-2013, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013. Legea menţionată a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, instanţa constituţională statuând prin Decizia nr. 52/2018 că dispoziţiile acesteia sunt constituţionale prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), precum şi la art. 147 alin. (4) din Constituţie”, se arată în sesizarea preşedintelui Klaus Iohannis.

Preşedintele mai afirmă că, distinct de criticile CCR asupra acestei legi, sunt şi alte motive de neconstituţionalitate care, prin “raportare la un subiect de o importanţă semnificativă pentru asigurarea unui cadru de integritate adecvat, dar şi pentru respectarea principiului legalităţii, precum şi a principiului securităţii raporturilor juridice, necesită o analiză suplimentară din partea Curţii Constituţionale”.

Astfel, contestaţia spune că Legea pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative încalcă prevederile art. 1 alin. (3) - (5), ale art. 147 alin. (4) şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

“Prin Decizia nr. 52/2018, Curtea Constituţională a statuat: <Interdicţia care a decurs din actul Agenţiei Naţionale de Integritate îşi menţine prezumţia de legalitate ce caracterizează orice act administrativ, legea criticată nefăcând altceva decât să înceteze pentru viitor efectele acesteia>”, spune sesizarea.

“Totodată, s-a mai precizat că: <(...) interdicţiile vizate prin legea criticată nu sunt stabilite prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum greşit afirmă autorii obiecţiei, ci prin raportul de evaluare emis de Agenţia Naţională de Integritate. Acest raport de evaluare poate rămâne definitiv fie prin necontestare, fie prin respingerea contestaţiei formulate împotriva acesteia de către instanţa judecătorească>”, potrivit aceleiaşi surse.

De asemenea, în sesizare se arată şi faptul că interdicţiile au fost aplicate prin acte administrative individuale (rapoarte), emise de o autoritate administrativă autonomă (A.N.I.), acte emise în executarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Prin faptul că respectivele interdicţii vor înceta de drept conform legii criticate - în privinţa persoanelor care au avut calitatea de senator/deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013 – considerăm că norma instituită prin legea dedusă controlului de constituţionalitate nu îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi predictibilitate, ceea ce afectează atât principiul legalităţii, cât şi pe cel al securităţii raporturilor juridice, aducând atingere şi principiului separaţiei puterilor în stat.

“Astfel, deşi instituie la nivel legal încetarea de drept a unor interdicţii stabilite printr-un act administrativ individual (deci adresat şi comunicat unor persoane determinate), legea criticată este eliptică cu privire la modul în care această dispoziţie va fi pusă în executare în mod concret, în sensul că nu se precizează care este autoritatea competentă să constate încetarea de drept şi conform cărei proceduri ar trebui ea să acţioneze. Astfel de măsurinu pot fi deduse pe cale de interpretare şi nu pot fi suplinite pe cale jurisprudenţială. Formularea generală a unui efect juridic al legii - precum încetarea de drept a efectelor unor acte administrative individuale - nu poate complini absenţa unor prevederi legale care să precizeze cine are competenţa şi cum trebuie să acţioneze pentru a realiza efectul juridic dorit, fapt care afectează claritatea normei şi securitatea raporturilor juridice, păstrarea sau eliminarea respectivelor interdicţii fiind incertă din perspectiva modului de punere în executare a legii”, potrivit sesizării.

Iohannis spune că, potrivit CCR, Parlamentul are competenţa de a reglementa prin lege încetarea de drept a unor interdicţii stabilite de un organ administrativ sau a unor obligaţii stabilite de organul fiscal: scutiri sau exonerări de la plata unor obligaţii stabilite prin acte ale autorităţilor administrative; exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială; măsuri în vederea recuperării debitelor înregistrate cu titlu de indemnizaţie pentru creşterea copilului; anularea unor majorări de întârziere/dobânzi impuse prin acte administrativ-fiscale. Însă, ori de câte ori Parlamentul a optat pentru asemenea soluţii a prevăzut, invariabil, ca încetarea de drept să fie constată de anumite autorităţi executive cu atribuţii legale în domeniu, tocmai în scopul asigurării de către acestea a organizării executării şi a executării în concret a respectivelor dispoziţii stabilite de organul legislativ.

“Ca atare, în condiţiile în care rapoartele A.N.I. produc în continuare efecte juridice, aşa cum arată şi Curtea Constituţională, dar legiuitorul dispune încetarea de drept doar a interdicţiilor stabilite de acestea, apare necesară precizarea în lege a autorităţilor, precum şi a procedurilor ce fac posibilă producerea efectelor juridice scontate, astfel încât persoanele care intră sub incidenţa legii, precum şi autorităţile publice care verifică şi constată existenta interdicţiilor să poată fi înştiinţate sau să poată lua la cunoştinţă că unele efecte juridice ale actului administrativ individual respectiv încetează de drept în temeiul legii. Ipoteza în care instanţele ar putea lua act de încetarea de drept a unor astfel de interdicţii dacă pe rolul lor s-ar afla litigii ce ar avea ca obiect contestarea unor rapoarte ale A.N.I. cu privire la fapte comise în perioada 2007-2013 este condiţionată de elemente extrinseci legii criticate care depind de fapte juridice ori manifestări de voinţă incerte şi, în plus,  considerăm că această lege nu oferă o soluţie legală pentru situaţiile în care rapoartele ANI nu ar fi contestate în instanţă ori ar exista hotărâri judecătoreşti definitive ce ar confirma interdicţiile în cauză”, continuă acesta.

În document este specificat că singura variantă judicioasă din punct de vedere constituţional pentru punerea în executare a dispoziţiilor legii criticate ar fi ca autoritatea executivă emitentă a actului administrativ individual să poată emită actul administrativ de constatare a încetării de drept, în temeiul legii, a interdicţiilor care au fost stabilite prin actul administrativ iniţial. Faptul că legiuitorul prevede încetarea de drept a unor interdicţii stabilite printr-un act administrativ care se bucură în continuare de prezumţia de legalitate presupune cu necesitate şi existenta unor măsuri de punere în aplicare a legii, apte să asigure respectarea principiului separaţiei puterilor în stat, dar şi a principiului securităţii raporturilor juridice.

“Parlamentul este competent să dispună pentru viitor cu privire la efectele juridice pe care le produc actele administrative emise în baza unor dispoziţii legale, dar punerea în executare în concret a unor astfel de dispoziţii legale, prin care încetează efectele juridice ale acelor acte administrative, trebuie realizată tot prin intermediul unui act administrativ, de punere în executare a încetării efectelor actului juridic iniţial vizat. În caz contrar, dacă am accepta că organul legiuitor ar putea desfiinţa efectele juridice ale unor acte ale autorităţilor executive - fără ca respectivele acte să fie anulate, revocate sau modificate de autorităţile emitente în conformitate cu noile dispoziţii legale - am accepta, în fapt, o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că omisiuni legislative apte să creeze incertitudine sub aspectul operaţiunilor juridice reglementate generează lipsă de coerenţă, claritate şi previzibilitate a normei legale, de natură să înfrângă principiul securităţii juridice, sub aspectul componentei sale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (Decizia nr. 1/2014).

Aşadar, în absenţa unei reglementări care să dispună cu privire la autoritatea ce dobândeşte competenţa şi la procedura de urmat în vederea punerii în executare a dispoziţiilor legii, legea  criticată este lipsită de precizie, claritate şi predictibilitate încălcând  dispoziţiile art. 1 alin. (4), precum şi pe cele ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind asigurarea principiului legalităţii şi principiului securităţii raporturilor juridice”, mai explică preşedintele Klaus Iohannis.

Totodată, referitor la decizia CCR nr. 52/2018, Legea pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative conţine prevederi ce contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

“Legea supusă controlului de constituţionalitate utilizează la art. I sintagma <persoanelor care au avut calitatea de senator şi/sau deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013”, precum şi sintagma „exercitarea oricăruia dintre mandatele de senator şi/sau deputat în perioada 2007-2013>”, mai precizează în sesizare.

„Ambele formulări sunt lipsite de claritate, precizie, generând impredictibilitate în aplicarea normei. Pe de o parte, sintagma „oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013” poate fi interpretată ca vizând toate mandatele parlamentare deţinute de senatori şi/sau deputaţi în una, două sau chiar toate cele trei legislaturi cuprinse în perioada respectivă, anume: 2004 - 2008, 2008 - 2012 şi 2012 - 2016. Pe de altă parte, sintagma „exercitarea oricăruia dintre mandatele de senator şi/sau deputat în perioada 2007-2013” se poate interpreta ca referindu-se doar la senatorii şi/sau deputaţii care au deţinut mandate parlamentare exclusiv în această perioadă şi nu în oricare dintre mandatele parlamentare din legislaturile care s-au consumat şi au început în perioada 2007-2013”, explică documentul.

“Scopul legii criticate, aşa cum a fost recunoscut şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 52/2018 a fost acela de a impune o soluţie juridică de natură să rezolve problemele apărute prin aplicarea extensivă a instituţiei extrapenale a conflictului de interese în privinţa deputaţilor şi senatorilor pentru perioada de referinţă 2007-2013; aceste aspecte au fost, de altfel,  identificate şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 619/2016. Mai mult, Curtea a constatat că <soluţia legislativă aleasă este bine delimitată şi conturată din punct de vedere normativ, vizând, în mod implicit şi exclusiv, conflictul de interese generat de angajarea soţului deputatului sau senatorului, după caz, ori a rudelor/afinilor acestuia la biroul parlamentar>”, potrivit preşedintelui.

Totodată, în Decizia nr. 619/2016, la care Decizia nr. 52/2018 face trimitere, Curtea Constituţională a precizat că “din punctul de vedere al legislaţiei extrapenale, [...] în perioada 2003-2007 dispoziţiile privind conflictul de interese în exercitarea calităţii de deputat sau de senator se aplicau şi acestora, fără a se indica, în mod expres, cazurile de conflict de interese, iar în perioada 2007-2013 este o situaţie normativă relativ confuză din moment ce, deşi aceştia aveau obligaţia de a depune declaraţie de interese, instituţia extrapenală a conflictului de interese nu se aplica în privinţa deputaţilor şi senatorilor”.

Aşadar, crede Iohannis, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie se referă în mod exclusiv la conflictele de interese generate de angajarea soţului deputatului/ senatorului, după caz, ori a rudelor/afinilor acestuia la biroul parlamentar, conflicte constatate pentru perioada 2007-2013 prin rapoartele A.N.I., acte administrative individuale rămase definitive fie prin necontestare, fie prin respingerea contestaţiei formulate împotriva acestora de către instanţa judecătorească.

Or, în absenţa unei dispoziţii exprese, întrucât legea supusă controlului vizează oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007- 2013 şi nu doar perioada 2007-2013, precum şi toate conflictele de interese, nu doar pe cele generate de angajarea soţului deputatului sau senatorului, după caz, ori a rudelor/afinilor acestuia la biroul parlamentar, rezultă că această lege instituie încetarea de drept a tuturor interdicţiilor pentru toate tipurile de conflicte de interese constatate de Agenţia Naţională de Integritate cu privire la deputaţi şi senatori care şi-au exercitat mandatul în oricare dintre cele trei legislaturi cuprinse în perioada amintită (2004-2008, 2008-2012 şi 2012-2016).

Tot din jurisprudenţa constituţională rezultă că, de principiu orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se şi previzibilitatea, ceea ce presupune că actul normativ trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Este evident însă că în cazul de faţă legea criticată este lipsită de gradul de claritate şi precizie necesar pentru o corectă interpretare şi aplicare.

De asemenea, au fost încălcate şi art. 1 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, deoarece conceptul stat de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ce a statuat că acesta presupune capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituţiile şi autorităţile publice. Această capacitate presupune, în mod firesc, şi obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale, în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele - iar cadrul legislativ este una dintre ele - pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală (Decizia nr. 582/2016).

“Stabilirea standardelor de integritate, inclusiv pentru deputaţi şi senatori,  reprezintă o chestiune de oportunitate care intră în marja legiuitorului, cu respectarea prevederilor constituţionale. Cu toate acestea, Curtea Constituţională a stabilit în jurisprudenţa sa recentă că, spre deosebire de modificarea unui standard de integritate, eliminarea unui astfel de standard aduce atingere protecţiei valorii sociale în discuţie, integritatea/probitatea persoanei care deţine respectiva calitate şi prestează un serviciu public, exercitând autoritatea publică cu care a fost învestită de stat (Decizia nr. 32/2018)”, mai prezicează sesizarea.

CCR arăta în Decizia nr. 52/2018 că legea criticată ”nu pune în discuţie existenţa stării de conflict de interese”, ci sistează efectele interdicţiei rezultate din rapoartele A.N.I. în privinţa persoanelor faţă de care s-a constatat această stare şi care se află sau ar urma să se afle sub puterea interdicţiei instituite de art. 25 din Legea nr. 176/2010. În cazul senatorilor şi deputaţilor, interdicţia de a ocupa una dintre funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 176/2010 pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului/de la momentul rămânerii definitive a raportului de evaluare al A.N.I. (după cum la momentul constatării definitive persoana ocupa sau nu funcţia de deputat sau senator) reprezintă o sancţiune cu o natură juridică distinctă de pedeapsa complementară constând în interdicţia temporară a exercitării unor drepturi, în speţă drepturi electorale. De asemenea, Curtea Constituţională a afirmat în repetate rânduri că o astfel de sancţiune ”se integrează scopului legii - asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale şi nu contravine normelor constituţionale privind dreptul de a fi ales şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi” (Decizia nr. 391/2014 şi Decizia nr. 550/2015)”.

Mai mult, aceste interdicţii, crede preşedintele, au fost aplicate ca urmare a rămânerii definitive a rapoartelor de evaluare ale A.N.I. fie prin necontestare (caz în care deputatul sau senatorul a acceptat rezultatul unui astfel de raport), fie prin respingerea contestaţiei formulate împotriva acestora de către instanţa judecătorească (caz în care o instanţă judecătorească a verificat raportul de evaluare şi a confirmat legalitatea şi temeinicia acestuia). Prin urmare, în ambele cazuri, aceste interdicţii reprezintă un efect al unor constatări definitive, în baza prevederilor aplicabile deputaţilor şi senatorilor, prin parcurgerea unor proceduri stabilite de lege, o astfel de măsură reparatorie, aşa cum se precizează în expunerea de motive, nefiind justificată prin raportare la standardele în materie de integritate instituite ca răspuns la o cerinţă reală a societăţii româneşti.

Se poate accepta faptul că legea criticată cuprinde o soluţie legislativă bine delimitată din punct de vedere normativ, necesară ca urmare a faptului că în perioada 2007-2013 a existat o situaţie normativă relativ confuză privind conflictul de interese în exercitarea calităţii de deputat sau senator, întrucât nu se indicau, în mod expres, cazurile de conflict de interese. Însă, ce nu se poate accepta din punct de vedere constituţional este ca, prin modul neclar şi imprecis de reglementare a dispoziţiilor legale, să se ajungă la o interpretare excesivă, contrară chiar scopului avut în vedere de legiuitor, anume ca toate interdicţiile pentru toate tipurile de conflicte de interese constatate de A.N.I cu privire la deputaţi şi senatori care şi-au exercitat mandatul în legislaturile 2004-2008, 2008-2012 şi 2012-2016 să înceteze de drept. O astfel de soluţie legislativă ar fi în mod evident contrară jurisprudenţei constituţionale în materia asigurării integrităţii în funcţiile şi demnităţile publice, ceea ce contravine  şi dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Preşedintele mai susţine că sunt prevederi ce contravin şi dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

“Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Totodată, conform art. 148 alin. (4) din Constituţia României, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu”, se mai aratĂ în sursa citată.

Mecanismul de Cooperare şi Verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (M.C.V.) a fost stabilit prin Decizia nr. 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006. Unul dintre cele patru obiective de referinţă specifice stabilite în cadrul M.C.V. a fost chiar “înfiinţarea, conform celor prevăzute, a unei agenţii pentru integritate cu responsabilităţi în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive ˮ.

 

Comentarii

loading...
Loading...
loading...