“Învederăm faptul că nu este competenţa Curţii Constituţionale să definească noţiunea de securitate naţională, aceasta fiind competenţa exclusivă a legiuitorului, şi nici dacă, într-un caz concret, există o ameninţare la adresa securităţii naţionale, aspect ce este stabilit de autorităţile prevăzute de lege în materie, utilizând atunci când este necesar filtrul autorităţilor judiciare chemate să se asigure că drepturile şi libertăţile civile sunt respectate”, se arată în opinia separată la decizia prin care CCR a admis, parţial, o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la Legea 51/1991 privind securitatea naţională a României.
Stanciu consideră că excepţia de neconstituţionalitate ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată, întrucât sintagma “alte acţiuni care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români” nu este lipsită de claritate şi previzibilitate şi nu contravine prevederilor constituţionale.
“Analizând textul art. 3 lit.f) din Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României prin prisma motivelor invocate de autorul excepţiei, constatăm că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în conformitate cu jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, textul criticat nu încalcă nicio dispoziţie constituţională, iar drepturile fundamentale sunt protejate printr-o serie de garanţii care exclud prezenţa caracterului arbitrar al eventualelor măsuri intruzive”, se mai menţionează în opinia separată.
În opinia Liviei Stanciu, nu se poate susţine nici că sintagma în cauză ar fi neconstituţională pe motiv că legiuitorul, prin modul de redactare a acesteia, nu a realizat o distincţie între faptele care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi care ţin de dreptul penal şi faptele îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor unei colectivităţi care, prin numărul de indivizi ce îi aparţin, determină amploarea faptelor îndreptate împotriva acesteia, putând reprezenta o ameninţare la adresa securităţii naţionale.
“Această demarcaţie, delimitare, la care se face referire în opinia majoritară şi care a determinat admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, este efectuată deja de legiuitor prin dispoziţiile art.139 alin.(2) Cod procedură penală, în care sunt menţionate situaţiile punctuale în care înregistrările sunt realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică dispus potrivit Codului de procedură penală, distinct de înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice dispus potrivit Legii nr.51/1991”, se precizează în opinia separată.
CCR a admis parţial, pe 28 februarie, o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la Legea 51/1991 privind securitatea naţională a României.
Potrivit unui comunicat al CCR transmis la acea dată AGERPRES, a fost luată în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului 3, articolului 10, articolului 11 şi articolului 13 din Legea numărul 51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea numărul 255/2013, precum şi a dispoziţiilor articolului 13 din acelaşi act normativ, în forma în vigoare.
Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români” cuprinsă în art. 3 lit.f) din Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională.
Sursa citată preciza că dispoziţiile articolului 3 litera f) Legea numărul 51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea 255/2013, au următorul cuprins: “Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale”.
În argumentarea soluţiei de admitere pronunţate, Curtea a reţinut că, pornind de la jurisprudenţa constantă a CEDO, potrivit căreia orice ingerinţă în drepturile şi libertăţile persoanei trebuie să fie “prevăzută de lege”, cerinţă care nu se limitează doar la stabilirea unui anumit temei legal în dreptul intern, ci vizează calitatea legii, care trebuie să fie accesibilă, clară şi previzibilă, Curtea a analizat în ce măsură sintagma “aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români” din cuprinsul articolului 3 litera f) din Legea numărul 51/1991 întruneşte condiţiile de claritate şi previzibilitate.
“Curtea a constatat că legiuitorul trebuie să realizeze o distincţie între faptele care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi care pot fi calificate drept chestiuni ce ţin de dreptul penal, cu consecinţa incidenţei mijloacelor de drept penal şi procesual penal, pe de o parte, şi acele fapte care sunt îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor unei colectivităţi/comunităţi (de rasă, origine etnică, religie, etc), care, prin numărul de indivizi care îi aparţin, determină amploarea faptelor îndreptate împotriva acesteia, putând reprezenta o ameninţare la adresa securităţii naţionale, pe de altă parte”, se menţiona în comunicat.
Potrivit sursei citate, Curtea a observat că sintagma criticată nu realizează această distincţie, ci se referă, în general, la atingeri grave aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români, indiferent de calitatea de subiect individual sau colectiv a acestora.
“Astfel, din modul de redactare a sintagmei criticate rezultă că se poate circumscrie unei ameninţări la adresa securităţii naţionale orice faptă/acţiune, cu sau fără conotaţie penală, care afectează un drept sau o libertate fundamentală. Consecinţa unei atare constatări este folosirea, în toate aceste cazuri, a mijloacelor intruzive circumstanţiate activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale persoanei, reglementate de Legea 51/1991 (de exemplu: interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă; localizarea, urmărirea şi obţinerea de informaţii prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere; interceptarea trimiterilor poştale, ridicarea şi repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee, etc)”, precizau judecătorii constituţionali.
CCR arăta că, pentru aceste motive, a constatat că reglementarea criticată contravine prevederilor constituţionale ale articolului 1 alineatul (5) referitoare la principiul legalităţii, în componenta referitoare la claritatea şi previzibilitatea normei, articolul 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată şi articolul 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului 3 literele a)-e) şi g)-m), articolului 10, articolului 11 alineatul (1) litera d) şi articolului 13 din Legea numărul 51/1991 privind securitatea naţională a României, precum şi a dispoziţiilor articolului 13 din acelaşi act normativ, în forma anterioară modificării prin Legea numărul 255/2013, Curtea Constituţională a decis, cu unanimitate, respingerea.
