Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

CENTENAR Medicină: Savanți români care au făcut istorie

CENTENAR Medicină: Savanți români care au făcut istorie

Şcoala romanească de medicină a fost tot timpul apreciată în întreaga lume, savanţii români având contribuţii incontestabile la evoluţia ştiinţei medicale de-a lungul timpului.

Elena Marinescu 0 comentarii

Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei

Medic şi fiziolog, de numele lui Nicolae Paulescu se leagă una dintre cele mai importante descoperiri medicale ale secolului trecut: insulina, substanţă care, de-a lungul timpului, salvează viaţa a sute de milioane de bolnavi de diabet din întreaga lume. A studiat la Paris, unde şi-a luat doctoratul în medicină, fiziologie şi ştiinţe naturale şi l-au preocupat metabolismul glucidelor, procesul de coagulare a sângelui, mecanismul morţii subite, dar şi rolul pancreasului în asimilaţia nutritivă. Dr. Nicolae Paulescu a fost un inovator în chirurgia hipofizei şi a elaborat un tratament împotriva anevrismului. Principala sa preocupare medicală a constat în descoperirea hormonului secretat de pancreas şi rolul acestuia în tratarea diabetului. În anii primului război mondial a publicat, în limba franceză, o lucrare intitulată „Traité de Physiologie Médicale”, în care apar pentru prima dată rezultatele experimentelor sale referitoare la secreţia endocrină a pancreasului.

El a numit această substanţă „pancreină”, iar într-un articol publicat la sfârşitul lunii august 1921, într-o revistă medicală belgiană, afirmă că este eficientă în reducerea cantităţii de zahăr din sânge. Un an mai târziu obţine, de la Ministerul Industriei şi Comerţului din România, brevetul de invenţie intitulat „Pancreina şi procedeul său de fabricare”. Substanţa, aceeaşi descoperită de Paulescu, avea să fie numită „insulină” de doi medici canadieni, Frederick G. Banting şi John Macleod, care au primit în anul 1923 Premiul Nobel. Însă, spre deosebire de dr. Paulescu, care a făcut experimentele pe animale, ei au mers mai departe şi i-au demonstrat eficacitatea în tratarea diabetului la om. În prezent, pe soclul statuii sale de lângă ­Facultatea de Medicină din Bucureşti scrie: „Nicolae Paulescu – descoperitorul insulinei”.

 

Gheorghe Marinescu, fondatorul şcolii româneşti de neurologie

Gheorghe Marinescu ar fi trebuit să ajungă preot şi a făcut eforturi financiare deosebite pentru a se înscrie la Facultatea de Medicină. A câştigat repede aprecierea colegilor şi a profesorilor, fiind trimis în iulie 1889, în calitate de preşedinte al studenţilor medicinişti, la Paris, la inaugurarea noului local al Sorbonei. Aici începe să lucreze în Spitalul Salpétrière, prezentând în premieră rezultatele experienţelor proprii făcute pe iepuri, care arătau procesul de degenerare a fibrei nervoase. Folosind microfotografia (fotografia la microscop), pe care a studiat-o în Belgia, a publicat primul atlas de histologie a sistemului nervos din literatura medicală.

În 1894 lucrarea scrisă împreună cu neurologul francez Sérieux ­despre tratamentul epilepsiei este premiată de Academia de Medicină din Bruxelles şi a fost unul dintre primii neurologi din lume care a folosit electroencefalografia în studiul bolilor creierului. A abordat şi endocrinologia, studiind rolul hipofizei în cazurile de acromegalie. Prima operaţie reuşită pe măduva spinării a fost făcută la noi în 1912, la Spitalul Pantelimon, pe un student cu paralizia membrelor inferioare. A studiat şi fenomenul îmbătrânirii.

 

Ion Cantacuzino, pionier în studiul imunităţii

Născut la 25 noiembrie 1863, Ion Cantacuzino este una dintre cele mai ilustre personalităţi ştiinţifice ale României. A studiat mai întâi literele, filosofia şi ştiințele, iar în 1887 s-a înscris la Facultatea de Medicină din Franţa, unde a început să lucreze la Institutul Pasteur, studiul imunității fiind principala sa linie de cercetare pentru întreaga viaţă. La întoarcerea în ţară, Ion Cantacuzino a fost numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi director general al Serviciului Sanitar din România. A înfiinţat Institutul de Seruri şi Vaccinuri, care astăzi îi poartă numele, dar şi Laboratorul de Medicină Experimentală şi două reviste medicale, Revista Ştiinţelor Medicale şi Annales de Biologie.

Metoda de vaccinare antiholerică pe care a inventat-o, „Metoda Cantacuzino”, este folosită şi astăzi în ţările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ion Cantacuzino, România este a doua ţară din lume, după Franţa, care a introdus în profilaxie vaccinul BCG („Bacilul Calmette-Guérin”) pentru vaccinarea nou-născuţilor împotriva tuberculozei. În plus, a organizat una dintre cele mai ample campanii antiepidemice în combaterea epidemiei de tifos exantematic şi holerei în timpul primului razboi mondial şi în campania antimalarică.

 

Constantin Ion Parhon, ­„părintele” endocrinologiei româneşti

S-a născut pe 15 octombrie 1874 la Câmpulung Muscel. Atras de medicină, a urmat cursurile Universității din București și a obținut, în 1900, titlul științific de doctor în medicină cu teza “Contribuțiuni la studiul tulburărilor vazomotorii în hemiplegie”. A profesat ca medic la Spitalul Rural „Rallet” și apoi medic secundar la Spitalul Pantelimon. În această perioadă, devine docent al Clinicii de boli nervoase din București, urmând și un stagiu de perfecționare la München. Constatin I. Parhon s-a implicat în învățământul superior medical, ca profesor universitar de neurologie și psihiatrie la Facultatea de Medicină din Iași și profesor de clinică endocrinologică la Facultatea de Medicină din București. În paralel cu activitatea didactică, și-a continuat activitatea profesională ca director al Spitalului Socola din Iași și apoi al Institutului pentru bolile nervoase, mintale și endocrinologice din București.

Constantin I. Parhon este considerat a fi primul șef de stat al României, fiind ales președinte provizoriu al Prezidiului Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, chiar în ziua în care Regele Mihai I a fost obligat de către comuniști să abdice. În 1952 a renunțat la activitatea politică, dedicându-şi restul vieţii activităţii de cercetare ştiinţifică. L-a preocupat în special rolul glandelor endocrine, studiul clinic al endocrinopatiilor și problemele de endocrinologie generală. A adus contribuții în domeniul terapeuticii afecțiunilor endocrine, fiind și autorul primelor medicamente opoterapice din România. A publicat numeroase volume, printre care „Secrețiile interne” (1909), „Manual de endocrinologie” (1945-1949), „Bătrânețea și tratamentul ei” (1948), „Biologia vârstelor” (1955) şi „Opere alese” (1954-1962).

 

Victor Babeş, autorul primului tratat de ­bacteriologie

Victor Babeş a colaborat cu Victor Andre Cornil la publicarea primului tratat de bacteriologie din lume, în 1885, „Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses”. A fondat Şcoala Românească de Microbiologie şi a studiat lepra, tuberculoza, vaccinarea antirabică şi antidifterică, descoperind clasa de paraziţi la animale numită Babesia. A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 e microorganisme patogene. 

Activitatea sa medicală a influențat și dezvoltarea medicinei veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns legate de obiectivele medicinei profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în România, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia. Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor, fiind şi inventatorul conceptului de ”patomorfologie a procesului infecţios”. Victor Babeş a fost preocupat şi de îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, având contribuţii notabile în combaterea pelagrei, alimentarea cu apă şi lupta antiepidemică. A înfiinţat, în România, primul institut de cercetare ştiinţifică medicală din Peninsula Balcanică, iar în cei peste 40 de ani de activitate Babeş a publicat aproximativ 1.300 de lucrări.

 

Pe 22 noiembrie 1869 s-a ţinut primul curs al Facultăţii de Medicină de la Bucureşti, prima de acest fel din ţara noastră.

 

Viaţa este un mare dar al naturii, dar adevărata fericire este să faci bine ţării şi poporului tău.(dr. Gheorghe Marinescu)

Comentarii

loading...