Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea mișcărilor muncitorești în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
Proteste violente
În 1884, în încercarea de a le face muncitorilor viaţa mai uşoară, în cadrul Convenţiei naţionale de la Chicago, Federaţia Organizaţiilor Meşteşugăreşti şi a Uniunilor Sindicale (care a devenit mai târziu Federaţia Americană a Muncii) a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca durata unei zile legale de muncă să aibă opt ore. În anul următor, Federaţia şi-a reiterat proclamaţia declarând că aceasta va fi susţinută de greve şi demonstraţii.
În ziua de 1 mai 1886, peste 300.000 de muncitori de pe tot cuprinsul Statelor Unite au mărşăluit pentru a-şi susţine cauza, fiind prima dată când a fost sărbătorită ziua de 1 Mai. Cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au participat 90.000 de muncitori, dintre care circa 40.000 se aflau în grevă. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți.
În seara aceleiași zile a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, dintre care pe câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre acuzați au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani de închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8.
În 1889, la primul Congres al Internaţionalei a II-a întrunit la Paris, în care a fost marcat centenarul Revoluţiei Franceze (1789) şi al Expoziţiei Universale, Raymond Lavigne a făcut propunerea ca, în 1890, să fie organizate demonstraţii internaţionale, în memoria victimelor grevei generale din Chicago. În 1890 au avut loc manifestaţii atât în SUA, cât şi în principalele ţări europene. Astfel, ziua de 1 Mai a devenit Ziua internaţională a muncii, fiind recunoscută ca un eveniment anual la Congresul Internaţionalei a II-a din 1891.
1 Mai pe Mapamond
Statele Unite şi Canada sărbătoresc Ziua muncii în prima zi de luni a lunii septembrie. În SUA, preşedintele Grover Cleveland (1885-1889 şi 1893-1897), îngrijorat de ameninţarea politică a acestei sărbători create de socialişti, a decretat, în 1894, ca Ziua muncii să fie marcată în prima zi de luni a lunii septembrie. Şi în anii ’50, preşedintele Dwight D. Eisenhower (1953-1961) a continuat aceeaşi politică, declarând ziua de 1 Mai drept Ziua loialităţii în SUA.
În majoritatea ţărilor vest-europene, 1 mai este zi liberă.
În fostele ţări comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoţită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiţie a mişcării muncitoreşti internaţionale. De asemenea, naziştii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiţii. Ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare a comunităţii naţionale germane, promiţându-se construirea unui socialism naţional, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc.
1 Mai Muncitoresc
În România, ziua de 1 Mai a fost marcată, începând din 1890, prin organizarea de petreceri câmpeneşti. Primele demonstraţii muncitoreşti organizate la noi în ţară au avut loc în 1945, la Bucureşti, iar ultimele s-au desfăşurat în 1971.
În 1945, în condiţiile în care cel de-Al Doilea Război Mondial nu se încheiase, iar pe teritoriul României, încă, se aflau trupele sovietice, a avut loc prima demonstraţie “a oamenilor muncii”. Au defilat, cu acest prilej, toate categoriile sociale. Totul s-a desfăşurat, conform cutumei, în Piaţa Aviatorilor din Bucureşti, unde s-au ridicat tribune speciale pentru astfel de evenimente. Parada începea cu un miting, urmat de momentele în care în piaţă intrau pionierii. Defilau apoi Gărzile patriotice, înfiinţate în august 1968, şi muncitorii din fabricile bucureştene, sector după sector. Marile cluburi sportive defilau şi ele “raportând” succesele obţinute la competiţiile naţionale şi internaţionale. Momentul final era asigurat de aşa-numiţii oameni de ordine care intonau “imnul de luptă a clasei muncitoare din întreaga lume” – “Internaţionala”.
În perioada regimului comunist, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. În 2003, pentru prima oară în istoria postdecembristă, o confederație sindicală (Blocul Național Sindical) a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere și muzică, pentru a serba acestă zi. Criticile nu au lipsit, la fel nici acuzațiile de simpatie pro-comunistă, amintirea propagandei PCR fiind încă vie în conștiința populației.
Astăzi, ziua de 1 Mai, cunoscută şi sub denumirea de Ziua muncii sau a muncitorilor, este în cele mai multe state, între care şi România, zi nelucrătoare. Pe de altă parte, în alte ţări, Ziua Muncii este prilejul perfect folosit de sindicatele muncitorilor de a face cunoscute revendicările lor sociale sau profesionale.
