Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Când samsarul se face producător cu acte. Piața noastră cea de toate zilele

Când samsarul se face producător cu acte. Piața noastră cea de toate zilele

Am făcut un tur al piețelor de producători din București, pentru a vedea în ce măsură mai ajung aici producători reali.

Ionuț Crivăț 0 comentarii

Nici nu cădea încă roua peste răsaduri și, în buza dimineții, pe la 3 spre 4, începeau să se rostogolească precupețele spre tarabele din piețe, care coborând din dacii papuc, care venite cu autobuzele preorășenești, dar toate încărcate cu găleți pline ochi de brânză proaspătă sau maturată la zer, ouă de găină, rață ori gâscă învelite în ziar sau scufundate într-o căldare cu mălai – ca să nu se ciocnească între ele. Gâfâind și încărcate cu papornițe, cu saci din rafie, încăpători, din care se ițeau ardeii prin peticele lor, cu vârfurile roșii și ascuțite ca de draci, rumeni pentru copt, se așezau la taraba rânduită pentru fiecare, toate astea în zumzetul și forfota unor oameni treziți cu noaptea-n cap și veniți la oraș să-și vândă verdețurile. Unii, ca să-iși țină copii la facultate, alții să-și mai repare ceva prin gospodărie. Își întindeau marfa pe un petic de ziar, o ștergeau de țărână și o împrospătau cu apă rece de la cișmeaua pieței. Primii clienți erau muncitorii care intrau în șut, sau în tură, cum se spunea pe atunci, apoi pensionari care, după ce își beau nechezolul în acordurile tranzistorului din bucătărie înșfăcau sacoșa de urechi și... la piață.

Acum, muncitorii se opresc la un market de cartier pentru un pachet de țigări, un salam ieftin, o pâine și o bere la pet, iar pensionarii nu mai sunt nici ei ce au fost odată, adică așa de matinali. Pe la orele 7-8 dimineața, dacă zărești vreo doi, trei prin piețele bucureștene. După ei s-au luat și comercianții.

 

La vremuri noi, „producători“ noi, dar tot pe spinarea țăranilor

Toamna bate la ușă și ușor va trece în iarnă, cămările așteaptă să fie umplute și, cum de la leguma tradițională a românului – porcul – ne-am cam luat gândul, ne îndreptăm spre produsele încă neatinse de pestă, aviară, nebună sau de boala gândacului verde. La ora 4 dimineața deschideam magazinele – autoservirea, pâine, pescărie, mezelărie, brânzeturi și lactate. Veneau valuri, valuri muncitorii, iar imediat după ei casnicele care făceau piața. „La ora cinci dimineața era un furnicar de parcă tot orașul ieșise în stradă! Dar, nu la miting, dragul meu, la muncă!“

Cam așa își amintește tanti Tița, pe vremuri șefă de unitate la ICL Alimentara 5, acum o pensionară de 75 de ani, care face piața acolo unde pe vremuri conducea cea mai mare rețea de magazine tip alimentară de pe Petre Ispirescu. „Acum – completează ea – s-au boierit și clienții și târgoveții“. Ce-i drept, este 7 fără ceva, nu e nici țipenie de om în piață, doar un câine rătăcit, un soi de cerber care latră la oricine care nu are atașată de braț și o sacoșă, doi-trei șobolani care fug bezmetici să se pitească de primele săgeți de lumină și o florăreasă care scurge apa de la flori într-o gură de canal. Se gândește mai bine, așa că aruncă și florile. Oricum, sunt la fel de clocite.

Să fie oare o consecință a faptului că producătorii adevărați – veți vedea că și aici e o șmecherie – care au palmele tăbăcite și crăpate, nu alunecoase de la număratul banilor precum samsarii, nu au timp să stea zi de zi la tarabă? Mai au și alte treburi banale, cum ar fi să sape, să plivească, să ude, plătind cât nu face factura la curent, să tragă de dimineața și până seara, iar a doua zi, de la capăt.

Nici samsarii, am aflat de la țărani, nu mai sunt ce au fost. Au intrat într-un soi de legalitate obscură. Adică, au devenit și ei producători! Deci, au învățat cât de cât să deosebească leușteanul de pătrunjel, albitura și alte rădăcinoase între ele, toate astea cu acte date ori de primar, ori de..., dar cu marfa luată tot de la țărani.

Potrivit modificărilor Legii 145/2014, care vizează eliminarea samsarilor din piețe și favorizarea micilor fermieri, cei care se îndeletnicesc cu vânzarea produselor agro-alimentare primesc acte de la primărie, respectiv carnet de comercializare, cu nume, prenume, denumirea produsului, localitatea de origine, data recoltării, preț etc.

 

„Te numești producător? Mă, unde dracu` ții tu capra, pe balcon?“

Nea Costel, zis și Moromete, originar... de unde altundeva decât din Siliștea Gumești, este un om al pământului, o pagină vie ruptă din romanul lui Marin Preda. Pământ care i-a dat și luat cu același cântar. Are acum aproape 130 de oi, 60 de ani, stână, făbricuță de procesare a laptelui la standardele cerute de lege, cameră frigorifică, analizele la zi și toate certificatele și autorizațiile, date pe bune, că el produce un produs alimentar sigur și igienic. L-am vizitat și la stână, și acasă, ca să ne convingem, și așa este. Este producător cu acte în regulă, adică are atestat de producător, carnet de comerciant, dar n-are loc în piață de... negustori, adică de samsarii care acum au acte.

„Stăm pe la intrarea în piață, pe unde putem, pentru că mesele sunt închiriate de negustori!“, așa le zice el samsarilor cu acte.

Îl întrebăm dacă sunt producători. Și de aici urmează un monolog halucinant care dă cel mai bine măsura tragi-comică, din păcate, a unui sistem perfecționat în timp.

„Păi, ei nu! Dar ce nu se face în țara asta cu bani! Are două vaci sterpe, un țap și două oi năpârlite, dar are atestat de producător. Eu mă duc doar sâmbăta în piața, dacă aș fi zi de zi cum sunt ăștia, cine îmi mai mulge mie oile, cine are grijă de ele? Animalele nu știu că tu sărbătorești Paștele sau Crăciunul. Negustorii au luat brânza dintr-o parte, o vând în altă parte și au plecat la mare! Când reușesc să închiriez o masă, sar toți pe mine, că am brânză bună și curată. Și le spun: Mă, eu brânza o vând cu 10 lei kg, dar vouă, să știu că mor, nu v-o dau nici pe 25 de lei. Tu, știu că stai la bloc și mai spui că ai brânză de capră! Unde dracu îți ții, mă, capra, pe balcon?

 „Credeți-mă, vă spui cinstit“, continuă producătorul nostru, Moromete. „Ei nici nu știu cum se încheagă brânza, nici nu știu cum arată o sedilă. Mie îmi mai pică câteva oi toamna, mor, și nu mai am brânză, dar ăștia parcă au fabrică de oi!“

Interlocutorul nostru ne spune cu amărăciune că muncește fără rost, mai mult bagă bani decât scoate. „Ni se luminează pe câmp ziua, ni se întunericește pe câmp“, spune Moromete. Soluția o vede în stârpirea negustorilor, piețele să fie pentru producători, să nu mai cumpere clientul la a treia mână produsul, evident mult mai scump, pentru că, adăugă alde Moromete – negustorii țin prețul sus.

 

Mondializarea agro-alimentară

De altfel, micii producători pe care i-am întâlnit au o nemulțumire majoră și un numitor comun și anume crearea unei piețe de desfacere, de unde marfa atohtonă să fie preluată și distribuită, de ce nu, la marile marketuri. Dar, ne putem lipsi de ceapa din China, usturoiul din Vietnam, roșiile din Spania, cartofii din Olanda, merele din Polonia, salata din Belgia, carnea congelată din al doilea război mondial, pătrunjelul din Cipru, brânza din Bulgaria, pește din Coreea, pepeni din Kârgâstan. Din Germania și Franța, nimic? Ei, asta înseamnă adevărata mondializare, cea agro-alimentară.

 

„Nu, vă rog! Nu ne trageți în poză! Ne vede....! Poate, pe baba de la pepeni!“

V-ați întrebat vreodată de ce oamenii se tem atât de mult atunci când văd un aparat de fotografiat? Mai rău, o cameră video. Poți sporovăi cu ei ceasuri întregi, îți pot dezvălui cele mai ascunse gânduri sau întâmplări, dar în momentul în care vrei să-i „tragi“ în poză, gata, s-a terminat, parcă le-ai lua sufletul. Suntem, așadar, într-o piață bucureșteană, nici prea, prea, nici foarte, foarte. Adică, nu e nici piața Ferentari sau Rahova, unde o întrebare mai insolită adună pe lângă ea altceva decât te-ai aștepta, dar nici Floreasca, unde dai alocația copilului pe un kilogram de cartofi. Undeva pe la mijloc, atât la prețuri, cât și la producători care și-au ocupat locul pe metrul pătrat de tarabă.

Roșii care plesnesc de dulceață, castraveți cu florea-n moț, dovlecei tomnatici... Zarvă mare, legume și fructe, clienți fel de fel, tarabe de care spânzură, în mape de plastic, atestate de producător, trase la xerox.

Într-un colț, cu mănuși de plastic, o bătrână își aranjează frumos stivele de roșii, castraveți și ardei numai buni de trași la copt, pe plită. O întrebăm cum a mers recolta pe anul ăsta. „Prost, foarte prost, ne răspunde bătrâna. Dacă nu aveam solar nu mai făceam nimic. Pe câmp, ardeiul ăsta, și ne arată o frumusețe de ardei capia roșu ca focul, de la atâtea ploi, ar fi arătat ca o broască râioasă. Ne scoatem cheltuielile, atât! Dar munca noastră, dar truda, uitați-vă la roșiile astea, au crescut așa cu muncă și bani. Și ce să facem cu ele. La supermarketuri nu avem loc, aici, în piață, ne sufocă samsarii care sar pe noi...“

În timp ce rostogolește roșiile de pe o mână pe alta, o întrebăm dacă putem să-i facem o poză. „Sigur, ce am aici e pe munca și spinarea mea...“

„Alo, domnu`“, ne întrerupe un tânăr cu ecuson în piept, care nu arată nici a producător, nici a samasar. E paznic al pieței. „Nu aveți voie să faceți fotografii aici.“ „Păi, n-am făcut!“, îi răspundem. „I-am făcut doar doamnei!“ „Așa e, mie mi-a făcut poză“, sare bătrâna revoltată. „O fi, dar pe domnu` l-am văzut făcând poză și la piață.“ Așa este, ne scuzăm. Nu știam că n-avem voie, afară este un panou în care spune că este intezis să comercializezi produse direct din mașină, sau fără atestat de producător, de fotografii nu zice nimic. Ne retragem, lăsând-o pe biata femeie povestind, să nu-i facem nici ei rău și nici agentului, care își informa superiorul că unu` face poze în piață. Din spate, se aude bătrâna, spunând: „Maică, până la urmă, țăranul pierde... întotdeauna!“

 

„Pepeni, pepeni, hai la pepeni, mă!“

În piață, sub corturi, cald, clienții mofturoși încearcă, ciocăne, cântăresc în mâini, plescăie suspicioși dopurile făcute după achiziționarea lubenițelor de Dăbuleni. E bun, e dulce, e zemos, are coaja groasă? Dar, semințe are? Are, domnu`, că doar a crescut din vrej, în pământ, nu la incubator.

„Sunteți chiar de la Dăbuleni, producători?“, întrebăm. „Da, uitați certificatu`, stăm aici de ne iese os prin os. Ce să facem?“

Pe niște saltele improvizate, cu pături drept streașină, stau toată vara, până isprăvesc pepenii de vândut.

„Soțul e plecat. Avem o remorcuță, o umplem de pepeni și trece din sat în sat, dar nu se mai merită. Da`, nu vreți să gustați un pepene? E dulce ca mierea, din câmpiile Olteniei. A, vreți să ne trageți în poză. Pe mine nu, cine știe cine m-o vedea! Pepenii, da, pe ei puteți să-i pozați. Sau pe baba de acolo! Hai, babo, la poză! Baba, o altă bostănăreasă destoinică, ne refuză, să n-o punem pe Facebook, că o vede moșul, și cine știe ce mai iese.

 Acum, toamna, pe lângă legumele de sezon, se ridică falnic, în piramide, grămăjoarele de mere roșii, galbene, tomnatice, toate soiurile care se găsesc pe la noi ‒ ionatane, golden, de Voinești, bot de iepure ‒ un parfum care, împletit cu fumul de la mititei, întregește tabloul unei piețe de cartier.

„Cum stați cu producția pe anul ăsta?“ „A fost bine, uitați-vă la merele astea, le mănânci cu ochii.“ „Sunteți producători?“, întrebăm. „Da, dar ce folos. Alții nu sunt, dar primarul dă certificate la cine vrea el, mă înțelegeți? Și nu dă pe muncă... A construit o hală pe bani mulți, cică pentru noi, pentru producători, unde să aducem merele, dar el aduce marfă din afară...“

 

Uite, bă, „ceferticatu“...

Și, ca să ne întoarcem din nou la negustorii lui Moromete, întâlnești în piețe, de la periferie spre centrul cât de cât urban, pe lângă babe costelive, îmbrobodite de ani și neajunsuri și mici gospodari care stau pe lângă București, cu o mică grădină de verdețuri – leuștean, mărar, măcriș, busuioc, dar și alți producători, cei mai fini.

„Ce faci, bă? Un reportaj? Ne filmezi? Uite, bă, ceferticatu`. Câți bani dai? Că, io, cât vorbesc cu tine, în timpul ăsta, vând marfa de zeci mii de lei“, zise producătorul nostru, ștergând tacticos o ceapă, de parcă ar fi atins corzile unei viori.

La o altă tarabă, lângă virtuosul cu ceapa, patru mari coloși pe scăunele, în maiouri fosforescente cu găurele, ca într-un tablou de familie, îndesați unul într-altul, păreau o copie mioritică a muntelui Rushmore, gânditori și atenți la starea de fapt. „Pe cine faci, tu, mă, samsar!?“

 

Epilog

„Cică, dacă vreau să mă dezvolt, să fac un împrumut la bancă, să mă înham la bancă, de parcă toată viața aș fi tras la șaretă. Dar, din toamnă și până în primăvară când îmi fată oile, eu din ce trăiesc? Să vând oile? Dacă mâine îmi dă cineva 350 pe oaie, le dau pe toate. Pământul nu mai valorează nimic acum. L-ai vândut, te duci două săptămâni la mare și s-a dus dracului hectaru... Mai vin copiii mei la oi, la târlă, să-i trimit producători, la piață? N-au plecat tot de-aci!“, zice ultimul Moromete.

 

Comentarii

loading...