Am fost de mai multe ori în Ungaria. De fiecare dată am avut același sentiment: românii de acolo se simt abandonați.
Pragul bibliotecii române din Gyula e trecut de etnicii noștri mai mult când se află în vizită delegațiile române. De aceea, poate, tinerii români din Ungaria aproape că nu cunosc limba maternă.
Bătrânii, singurii păstrători ai tradițiilor strămoșești, își dau seama că viitorul feciorilor e legat mai mult de locul unde trăiesc decât de România și-i îndeamnă către școlile în limba maghiară. Se tem chiar și ei să-și recunoască originile, pentru că atitudinea vădit pro-românească a dus întotdeauna la izolare și, implicit, la limitarea posibilităților materiale. Și în astfel de cazuri, ajutorul de peste Crișuri nu a venit.
„Autoguvernare“ prin maghiarizare
Până la urmă, procesul de asimilare se desfășoară ireversibil, în lumina interesului personal sau de grup. De vină e și faptul că statul român nu s-a implicat niciodată explicit să susțină românii aflați pe meleaguri maghiare.
“Autoguvernarea românilor din Ungaria”, cum era intitulată pompos încă de acum câțiva ani asociația sub stindardul căreia românii au încercat să-și păstreze și promoveze obârșia, este de fapt una culturală, la mâna Guvernului și Parlamentului maghiar, instituții în care cei cu etnie română nu au nici un reprezentant. Autoritățile finanțează doar anumite proiecte, care reprezintă o fațadă a intereselor și obiceiurilor românilor, ce se pierd. Oficialii din țara de baștină nu se înghesuie să-i ajute și nici nu prea mai au ce să facă.
Ultimii români din Ungaria dispar și, odată cu ei, mor și rădăcinile românești de acolo. Un profesor aflat în vizită la Gyula subliniază dezastrul.
“Statul ar trebui să se implice în mod direct. Cultura română e palidă în Ungaria. Ce se organizează cu diferite ocazii este o improvizație, un kitsch. Românii din Ungaria sunt forțați să-și uite rădăcinile, iar autoguvernarea e, de fapt, voalat, maghiarizare. Vina în ce privește procesul de asimilare aflat în desfășurare este a României. Nu sunt sprijiniți cei cu sentimente românești și este tolerată acțiunea ungurilor de a pune bețe în roate celor ce-și manifestă deschis dragostea. Eu vin din țară cu spectacole. Ei au liceu românesc, chipurile, în Gyula. Nimeni nu a catadicsit să învețe și să recite o poezie în limba română. Am simțit o răceală extraordinară. Sunt ca și inexistenți ca români. Este o mare durere pentru noi”, ne-a spus românul transilvănean B.R.
La piață în Ungaria
Însă contactul românilor din țara de origine și din cea adoptivă este, încă, unul viu. Bihorenii vin, ca și altădată, să-și facă cumpărăturile, apoi trec înapoi granița. La frontiera cu Gyula există o localitate în care oamenii merg efectiv zi de zi la cumpărături. Așa cum mergem noi la piață, ei trec dincolo de graniță, pentru că produsele sunt mai ieftine.
În schimb, unii dintre tinerii etnici români din întreaga Ungarie (și mai ales cei din Gyula) merg la studii în România sau fac uneori călătorii împreună cu părinții în scop turistic. Se fâțâie puțin pe litoral sau ajung în alte destinații “cool”, după care se întorc și-și văd de viitorul lor maghiar. Bătrânii arareori vin în România să-și vadă frații, surorile (dacă n-au murit).
Trecem granița. Simțim răceală
Autocarul oprește la punctul de trecere; trecem de bariere. Pusta maghiară se întinde cât vezi cu ochii: vegetație ștearsă, uscată. Localități rurale în care proprietățile parcă se întind cu zgârcenie. Case ascuțite, totul având tendința să se ridice la verticală.
“Maghiarii au avut întotdeauna probleme cu teritoriul, așa că fiecare își chivernisește cu modestie totul pe spațiul mic, îngust, pe care îl are”, explică profesorul român.
Orășelul Gyula are 33.000 de locuitori, din care 3.000 sunt români. Dintre aceștia, doar 500 și-au declarat etnia. Chiar și așa, urbea este un pivot al comunității românești din Ungaria. Orașul pare întins, cu toate că nu e, pentru că sunt foarte puține blocuri și nenumărate case. Peste tot e curat, iar străzile sunt foarte bune, cu asfalt aproape nou și marcaje lună. La biserica românească din localitate, Catedrala Sf. Nicolae, suntem întâmpinați cu răceală. Slujba a început.
Românii care se declară unguri
Consulul român în Ungaria a fost prezent la slujbă. “Statisticile oficiale spun că în Ungaria ar fi circa 11.000 de români, dar din discuții cu ei am tras concluzia că sunt cel puțin de două ori mai mulți; în realitate sunt în jur de 25.000. Unii nu se declară români, cu toate că poartă nume românești”, subliniază consulul, evitând însă să explice cum de s-a ajuns la această situație.
La circa 20 de kilometri de Gyula sunt satele Chitighaz și Michereghi, în care trăiesc cei mai mulți dintre români, dar nici în cazul lor lucrurile nu stau mai bine: și dintre ei foarte mulți nu-și dezvăluie etnia. În Ungaria sunt recunoscute 14 minorități.
“Un fel de avocat al poporului de la noi, numai că privitor la etnii, un german, este de părere că acestea au fost deja asimilate, pentru că și cei din minoritatea germană vorbesc maghiara, uitând limba rădăcinilor”, a declarat Florin Trandafir Vasiloni, consulul general al României la Gyula.
Viața ieftină de orășean
Ne interesăm și de nivelul de trai al locuitorilor. Raportul salarii-prețuri e edificator. Un kilogram de pâine de cea mai bună calitate costă mai puțin de un euro, berea e în jur de 0,5 euro, un kilogram de carne ajunge la 2-2,5 euro, iar legumele și fructele sunt relative ieftine, mult mai scăzute la preț ca în România. Curentul electric nu e scump, o familie plătind pentru toată întreținerea unei case circa 8.000 de forinți, adică 25 de euro.
Românul din Gyula, ca tot ungurul, poate să facă împrumut la bancă, deține casă proprietate, mașină și tot ce îi trebuie, “numai să aibă de lucru”. În Ungaria, rata șomajul este de circa 10%, în Gyula fiind mai scăzută cu câteva procente.
Mihai C. (60 de ani) lucrează la Liceul românesc „Nicolae Bălcescu“.
“Creanga mea (arbore genealogic – n. red.) provine de aici de 300 de ani. Străbunicii, bunicii, părinții sunt români care au trăit aici. Cei doi copii ai mei s-au născut aici, dar vorbesc românește mai mult sau mai puțin. Fata a terminat facultatea la Seghedin și lucrează ca jurist, iar băiatul a făcut medicina la Cluj”.
La căminul instituției unde lucrează locuiesc 120 de copii, dintre care 30 sunt veniți din România. Mihai C. lucrează aici din 1999, înainte activând la o altă unitate de învățământ, cu predare în limba maghiară. Spune că se simte mai bine acum pentru că este printre ai lui, printre români.
Și salariul profesorilor este unul foarte bun – între 400 și 500 de euro, în condițiile în care retribuția medie este de 270-280 de euro. Bărbatul spune că se descurcă foarte bine cu ce câștigă la școală. Lui Mihai C. îi place să meargă la mare și vine pe litoralul românesc de mai mulți ani: „Am fost peste tot, 2 Mai, Mamaia, Constanța, Eforie Nord și Sud“.
Gyula, centru cultural
Românilor din Gyula nu le lipsesc nici informațiile pe care le pot citi în limba maternă. Oamenii au posibilitatea să vizioneze câteva posturi românești prin cablu sau mai multe cu ajutorul antenei satelit.
Gyula fiind un centru cultural, în perioada verii, la teatrul de vară vin cei mai mari artiști ai Ungariei și susțin concerte și spectacole.
“Este vestit peste tot, pentru că aici este o cetate construită din cărămidă, singura care a rămas în toată țara. Se organizează un Festival Shakespeare, artiștii de operă dau și ei reprezentații aici”, spune profesorul român din Ungaria, care a vizitat și importante zone culturale și turistice ale României, dar regretă că nu a ajuns încă la mânăstirile din nordul Moldovei.
Orașul în care trăiește are renume istoric și cultural: “În Gyula s-a născut cel mai mare artist al Operei maghiare, A. Ferencz, și tot aici a văzut lumina zilei și Gheorghe Pomuț, celebrul revoluționar de la 1848, român ajuns general în armata americană”.
Chitighaz, satul românilor
Părăsim Gyula cu destinația Chitighaz, un sat românesc relativ tânăr, situat la 15 kilometri de Gyula. În traducere, denumirea satului înseamnă “Două biserici”, pentru că mai întâi a fost cea românească, ortodoxă, apoi cea catolică. Comuna pare pustie, puțini oameni pe drum, majoritatea celor bătrâni sunt plecați pe câmp, iar tinerii – la oraș, la serviciu.
Vizita ne-a edificat asupra faptului că și oamenii de la țară, de regulă păstrători ai obiceiurilor populare, și-au pierdut din tradiții. “La biserică, tinerii de aici nu se mai îmbracă în costume tradiționale, iar procesiuni se fac doar de sărbătorile mari, când se înconjoară biserica. La ultimul recensământ au fost înregistrați 600 de români, dar numai eu cunosc mult mai mulți. Nu știu precis motivele pentru care ei nu se declară români”, ne-a spus preotul satului.
Am ajuns în centrul comunei. Cu toate că localnicii știau că trebuie să sosească o delegație de români (cu care a călătorit și reporterul – n.red.), nu ne-a întâmpinat nimeni. Cei de la Autoguvernarea românilor din Ungaria (instituția diriguitoare a românilor din Ungaria) s-au scuzat motivând că deja ne conduce cineva din Gyula.
Unul dintre localnici l-a chemat pe preot pentru a vorbi în biserică. A descris comuna – a vorbit despre dezinteresul tinerilor față de credință și cele bisericești. Nimeni din sat nu a venit.
Dincolo de biserică, într-un părculeț, câțiva copiii stăteau de vorbă lângă niște biciclete. Le-am cerut permisiunea de a face o fotografie alături de “motoare”. “Noi nu vorbim românește, ne pare rău”, răspunde unul dintre ei, aprobând în cele din urmă intenția mea. După ce-am plecat, aud o vorbă rostită tăios, pe ungurește, de astă dată. Cineva din grup mi-a spus că a fost o înjurătură…
Bătrânii
De cealaltă parte a drumului, doi bătrâni stau pe o bancă în fața porții. Nu se feresc să vorbească, dar pe măsură ce discuția înaintează devin precauți.
“Mă numesc Gică E. și am 74 de ani. Și eu și soția suntem pensionari. Am lucrat la Colectivă, la G.P.I. și la «cioport». Am doi copii, unul dintre ei lucră tot la colectivă (asociația de as–tăzi – n. red.) ”, spune bătrânul.
Întrebat dacă prin Autoguvernarea românilor a primit vreun semnal, vreun ajutor de la statul român care să-l sprijine să-și păstreze rădăcinile, să-și amintească de trecut, să-și etaleze ținuta și obiceiurile, dă din cap dezaprobator.
“Cum ne descurcăm? Singuri. E bine că nu e zmânță (ceartă – n. red.). Dacă ne păstrăm obiceiurile? Mai ascultăm muzică la televizor, și dacă nu e zmânță tote-s bune”.
Lângă el, soția dă dezaprobator din cap. “Io nu mi-s bine, că mi-s cam beteagă”, spune ea. “În România mi-a mai rămas doar o soră. Am avut și frați, d-apoi or murit. Ne pare rău că nu știm a vorbi bine românește, că limba noastră nu-i ca la români, «nem» cum zice ungurul”, spune Gică E., din Chitighaz.
Obiceiuri de Crăciun
Printre puținele lucruri strămoșești păstrate încă se numără curechiul umplut, adică varza umplută, pe care etnicii români din Ungaria continuă să o savureze. Pe lângă arta culinară, doar sărbătorile le mai aduc în suflete tradițiile.
“Se mai merge cu Steaua, cu turta, lumea se vizitează de Crăciun, ca de altfel de toate sărbătorile mari. Însă costumele populare sunt simple, în două culori, alb-negru”, spune Alexandru P., consilier local independent.
Pentru a fi vie în memoria etnicilor români istoria neamului, s-a înființat o casă țărănească-muzeu. “Aici e vatra, aici cuptorul, aici camera de curat”, ne arată muzeograful casa din centrul Chitighazului.
Pe 17 mai 2006, în sala festivă a Primăriei din Chitighaz a fost sortit viitorul singurei locuințe – muzeu a românilor din Ungaria, semnându-se aici contractul de vânzare-cumpărare. Astfel, casa-muzeu din localitate a ajuns în posesia Autoguvernării pe țară a românilor din Ungaria. Rolul ei este de a arăta celor tineri cum s-a trăit, obiceiuri și locuri ale românilor. Este o veche casă românească de oameni bogați și conține peste 100 de obiecte: dulapuri, paturi, perne, haine populare.
Forul legislativ
Tiberiu Iuhasz este director executiv al Autoguvernării pe țară a românilor din Ungaria.
“Suntem forul legislativ legal ales de românii din Ungaria, reprezentanța pe țară a românilor din Ungaria. Prin lege avem drepturi, dar fără garanții financiare nu putem face mare lucru. Denumirea de autoguvernare este o traducere proastă; ca să guvernăm trebuie să avem instituțiile noastre. Am preluat în primă fază unitățile culturale și urmează să ne ocupăm și de școli, dar depinde de Guvernul maghiar să ne susțină financiar. Într-adevăr, este un fenomen de asimilare, dar după 1990 am fost redescoperiți, statul român ne ajută să supraviețuim. Există relații transfrontaliere cu județele Bihor și Arad pentru care am semnat protocoale de reciprocitate. De asemenea, vin ansambluri folclorice, participăm la acțiuni comune. Facem eforturi să ne menținem ca români în Ungaria”, spune Tiberiu Iuhasz.
