Atât avocaţii, judecătorii, dar şi psihologii au subliniat că fiecare dispută dintre părinţi dăunează copiilor, iar când ajung în instanţă, cu cât durează mai mult procesul, cu atât este mai dificl pentru minor.
De asemenea, s-a punctat faptul că, din păcate, copiii devin un instrument folosit de un părinte împotriva celuilalt părinte.
„Vreau să precizez că dintre cazurile care au intrat în atenţia noastră – cele mai mult au făcut referire la modalitatea în care putut aplica o decizie a instanţei sau mai degrabă cum nu s-a putut, inclusiv prin intervenţia executorului judecătoresc. Deşi decizia menţionează pe părintele cu care copilul trebuie să trăiască, există situaţii când celălalt părinte a venit să îl ia sau să îl viziteze, să nu îl mai înapoieze părintelui către care instanţa a dispus încredinţarea şi atunci se ajunge la executor judecătoresc. Dar sunt foarte multe situaţii în care nici în urma intervenţiei executorului judecătoresc nu s-a putut respecta o decizie a instanţei”, a declarat Gabriela Coman, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie, în cadrul unei dezbateri.
Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie a explicat că, pentru a preveni astfel de comportamente din partea părintelui care trebuie să înapoieze copilul, se pot impune anumite garanţii.
„Pentru asigurarea înapoierii copilului la locuinţa sa după ce se termină perioada de găduire şi mai ales în încercarea de a preveni împiedicarea preluării copilului, Legea 272 a prevăzut şi posibilitatea instanţei de a dispune la cererea părintelui interesat, anumite măsuri cu caracter asiguratoriu sau garanţii, care pot fi amendă impusă pe zi de interziere impusă celui care a refuzat să pună în aplicare ce a stabilit instanţa, fie depunerea unei garanţii personale sau reale de către părinte sau de către persoana la care urmează să meargă copilul sau fie depunerea unui act de identitate sau a paşaportului”, a mai spus Gabriela Coman.
Specialistul mai transmis că a ajuns la concluzia, în urma audienţelor pe care le-a avut, că minorii nu sunt în centrul atenţiei părinţilor.
„Nu am auzit, în toate cazurile pe care le-am primit în audienţă, din păcate, pe niciunul dintre părinţi vorbind despre emoţiile copilului, despre situaţia lui, fiecare a vorbit despre celălalt acuzându-l, aducându-i injurii. Copilul este în atenţia lor numai pentru a fi folosit ca o armă împotriva celuilalt, din păcate”.
Audierea copilului, obligatorie dacă a împlinit 10 ani
Cu o experienţă de peste 20 de ani în dispute de familie, judecătorul Emilia Mădulărescu, de la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, spune că în instanţă, magistraţii nu se gândesc niciodată la părinţi, ci doar la minori. Magistratul a vorbit despre locuinţa copilului, un subiect sensibil în astfel de situaţii.
„Locuinţa copilului este un punct important, pentru că cel care are copilul în locuinţa sa este cel care stabileşte toate pricipiile de dezvoltare economice, financiare, educaţionale, morale, religioase. Din punct de vedere legislativ, avem Codul Civil – legea 272 – şi convenţii internaţionale. Când dăm o soluţie, întotdeauna ne gândim la copil, niciodată la părinţi. Ei sunt maturi, ei au ajuns în situaţia conflictuală. Noi suntem chemaţi să reprezentăm interesul lui şi punctul lui de vedere, pe care trebuie să-l desluşim în acea încrengătură de interese contradictorii ale părinţilor. (…) În războiul lor, uită ce obligaţii au”, a spus judecătorul.
În instanţă, judecătorii încearcă să decidă, prin audiere, unde este mai bine să locuiască minorul, însă legea spune că doar după vârsta de 10 ani este obligatoriu acest lucru, chiar dacă unii părinţi cer asta şi pentru copiii de cinci ani, explică magistratul.
„S-a pus mult în discuţie care este vârsta copilului când putem să îl luăm în considerare, când putem să îl ascultăm. Copilul de 10 ani – are acesta discernământ să poată stabili el unde doreşte să meargă, la mamă sau la tată? Sau nu? Unii au considerat că şi un copil de 5 ani poate să îşi exprime opţiunea, pentru că societatea e în evoluţie. Aceasta este esenţa atunci când îl audiem pe minor, să vedem unde îi este mai bine. Când audiem, vedem, din punct de vedere emoţional sau fizic, dacă poate să îşi exprime o poziţie sau este influenţat – asta rezidă din modul de comportare sau exprimare. Ascultarea copilului este obligatorie, dacă a împlinit 10 ani. Dacă nu a împlinit 10 ani, nu este obligatorie. Foarte mulţi părinţi trec de aceste prevederi legale. Mulţi solicită audierea copilului, chiar dacă are trei ani sau patru”, a spus Emilia Mădulărescu.
Procesul de divorţ poate dura până la un an şi jumătate în primă instanţă, lucru care, din nou, dăunează copiilor. Avocatul Ovidiu Şerban, care se ocupă de cazuri privind speţe de dreptul familiei, a precizat pentru MEDIAFAX că un copil poate ajunge să nu îşi mai recunoască un părinte din cauza unor conflicte din instanţă.
„În procesele de divorţ, când părinţii ajung să nu se înţeleagă, procesul tinde să fie infinit mai greu, mai lung şi costisitor. Se poate ajunge şi la un an şi jumătate în primă instanţă. Pentru că trebuie încuviinţate probe, trebuie administrate probe – martori. Se administreză şi expertize psihologice sau de altă natură care pot dura şi şase luni, mai intervine şi o vacanţă judecătorească, părţile se ceartă. În timpul acesta, copiii au de suferit. Spre exemplu, mi s-a întâmplat ca mama să ceară – eu reprezentam tatăl – decăderea din drepturile părinteşti. În toată perioada asta, tatăl nu a putut să îşi vadă copilul timp de peste un an. S-a ajuns la o alienare parentală, la probleme şi abia ulterior, când am câştigat în calea de atac a apelului, a fost foarte dificil să facem aşa încât ca tatăl să-şi reia relaţia cu copilul. El nici nu îl mai recunoştea, avea cam patru ani”, a explicat avocatul.
Un termen în cadrul unui astfel de proces este solicitant din punct de vedere emoţional, mai ales pentru că şedinţele de judecată durează până la şapte ore.
„Un proces de divorţ sau un termen, când se discută probleme, durează două, trei, patru sau chiar şapte ore. Doar acel dosar. Timp în care nu bei apă, nu te duci la toaletă, nu mănânci şi trebuie să stai concentrat în permanenţă să ai replică, să poţi să pui întrebări. Genul acesta de termene te consumă emoţional. Pe de altă parte, mai sunt şi întâlnirile cu clienţii – când te întâlneşti cu o mamă care a fost victima unei violenţe şi care are probleme şi se teme pentru viaţa ei şi a copiilor, îţi povesteşte şi plânge, automat, oricât de obiectiv ai încerca să fii, nu ai cum să nu te încarci emoţional. Asta e o latură care face ca aceste procese să necesite un consum emoţional mult mai mare decât un proces civil de pretenţii sau unul fiscal”, a mai spus avocatul.
Defăimarea unui părinte, frecventă în neînţelegerile din cuplu
Psihologii au explicat că în mijlocul acestor dispute de familie se întâlnesc şi cu atitudini de defăimare a părintelui.
Doctorul Cristian Andrei consideră că părintele care defăimează face acest lucru deoarece poate suferi de tulburări de personalitate.
„E foarte greu pentru instanţă să estimeze acest lucru, de unde până unde e alienare, trebuie reglementată sau nu. Judecător fiind, dacă preferi faptele, vei putea să identifici în comportamentul unui părinte o faptă numită defăimare. Foarte mulţi aflaţi în cuplu sunt în competiţie unul cu altul. Şi aşa se ajunge în instanţă. Alienarea, în România, e considerată o atitudine care nu ţine cont de interesul copilului şi este o formă de abuz emoţional. Dar dincolo de alienare avem defăimarea. Avem părintele care defăimează, părintele defăimat, copilul şi toţi ceilalţi din jur. De ce ar defăima părintele? De foarte multe ori ar face asta pentru că are o tulburare de personalitate. (…) E o boală. Sunt zece categorii de tulburări de personalitate. O persoană cu tulburare de personalitate nu ar trebui să se căsătorească înainte de a fi evaluată. Vorbesc foarte serios, pentru că de aici pleacă tot”, a spus psihologul.
Doctorul a mai subliniat că este foarte grav dacă i se spune copilului, atunci când greşeşte, de exemplu: „Tu semeni cu maică-ta, eşti la fel ca ea!”.
