Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

VIDEO. Marga: “Scurtarea anului școlar a fost o eroare”

VIDEO. Marga: “Scurtarea anului școlar a fost o eroare”

România a luat mai multe decizii eronate, în gestionarea pandemiei, în mod special în Educație, susține prof. univ. dr. Andrei Marga, într-un interviu acordat cotidianului “România liberă”.

Laurențiu Mușoiu 0 comentarii

Fostul ministru al Educației susține că Legea 1/2011 trebuie schimbată, pentru că stă la baza exodului tinerilor.

Prof. univ. dr. Andrei Marga este primul ministru care a realizat o reformă a sistemului de educație românesc, după 1990.

De asemenea, ideile sale de reformare a sistemului au fost îmbrățișate, la acel moment, de foarte multe cadre didactice.

Este considerat unul dintre cei mai implicați miniștrii ai Educației pe care i-a avut România.

A ocupat de asemenea funcția de ministru de Externe, în perioada mai – august 2012.

A fost de două ori rector al Universității “Babeș - Bolyai” din Cluj-Napoca.

Universitățile din întreaga lume ar trebui să răspundă pentru faptul că pandemia nu a fost anticipată, consideră prof. dr. Andrei Marga. Fostul ministru al Educației apreciază că, în România, încă se merge pe improvizații. Andrei Marga spune că “soluția principială” a fost eronat aleasă în țara noastră. În școala românească este nevoie de oameni pricepuți în domeniu, dar avem parte de nepricepuți, consideră fostul ministru al Educației.

 

RL: Cum apreciați că s-a descurcat școala românească pe timp de pandemie, cu predare online?

Andrei Marga: Pretutindeni pandemia a surprins  educația. Mai ales cea universitară – din multe țări, desigur - are de explicat de ce nimeni nu a anticipat pericolul unei pandemii. Știm că au fost scenarii de SF sau literatură, dar deloc predicții, fie ele și în termeni largi.

Pe de altă parte, chiar în țări de referință – SUA, Germania, Franța – s-a acuzat în ultimii ani tot mai insistent o „criză a educației” și chiar perspectiva unei „catastrofe” în domeniul acesteia, dacă se continuă așezarea ei pe temelia exclusivă a cognitivismului, cum cere OECD. Iar dacă țări de referință acuză „criza educației” ne dăm seama cum stau lucrurile în țările care doar au preluat experiența acestora.

La noi nu s-a lansat, din păcate, reflecția sistematică asupra a ceea ce este de schimbat în școala românească pentru a o face competitivă. Iar în vremea pandemiei, au continuat erorile. S-a recurs la soluții inacceptabile, precum scurtarea anului de învățământ, reducerea materiei de studiu – ceea ce nu a făcut nici o țară europeană! S-a trecut predarea pe online, numai că prea mulți elevi și studenți, orice s-ar spune, au rămas în România în afara lecțiilor – ceea ce este grav.

Ce credeți că am învățat din această experiență?

Nu sunt sigur că cei care decid au învățat semnificativ.

Ar trebui învățat, de exemplu, că așa cum munca la domiciliu începe să fie reevaluată, tot astfel trebuie lucrat la capacitatea elevilor și studenților de a se autoconduce în învățare. Spus mai simplu – sper să nu fiu greșit înțeles! – trebuie să reevaluăm învățatul acasă, învățatul din imbold lăuntric, poate autodidactul. Ne îndreptăm, oricum, spre o nouă pedagogie, o nouă didactică și metodică, odată cu noi tehnologii de acces la informație – iar acest fapt ar trebui înțeles.Biblioteca se impune reevaluată – desigur, odată cu plasarea pe online a și mai multor cărți din depozite.

La noi, s-a reinstalat o educație eminamente retorică. Ar trebui învățat ce înseamnă educație (formare, instrucție etc.) care are impact în viața din jur și cum se realizează.

Cum ar trebui să arate școala românească după pandemie?

Pandemia ne obligă la a ne întreba cât de normal a fost ceea ce s-a socotit normal. O nouă normalitate se va instala, în orice caz. Destul să ne gâdim doar la infrastructura care va trebui să asigure faptul simplu al „distanțării fizice”, pentru a sesiza cât de mult este de schimbat.

Școala noastră ar trebui să arate ca o școală care înțelege să se reformeze, inclusiv ca urmare a pandemiei. Este nevoie de o conștiință critică în educația actuală de la noi.

Deocamdată, această educație este mai curând un sistem birocratizat, cu prea puțin spațiu de inițiativă pentru profesor și elev, student. Școala românească ar trebui să arate ca o școală eliberată de cantitativism și de ierarhii greoaie, care anihilează inteligența nativă și inițiativa. Peste toate, ar trebui să arate ca o școală care a învățat din neajunsurile ultimului deceniu.

Cum apreciați gestionarea perioadei de pandemie de către autorități, în special de către conducerea Ministerului Educației?

Măsurile luate în educație au fost aplicări ale unor indicații prea puțin chibzuite de sus, fără o discuție cu cei din educație. S-a văzut cu ochiul liber că, în continuare, ajung la minister oameni care nu au pregătirea necesară. Lipsesc de ani buni capete în stare să conceapă educația ca întreg și să vină cu soluții noi – nu doar cu „tehnicalități”, cum propun unii, ci cu soluții de organizare și de conținut adecvate unei „națiuni avansate”, cum se spune în Franța actuală.

De fapt, în România nu s-a discutat cu nimeni, în nici un domeniu, în pandemie. Era nevoie, de exemplu, din capul locului de diferențierea situațiilor, de localizarea focarelor  de contaminare și de soluții contextualizate. Nu era nevoie – și nici nu au dat rezultat – de soluții generale, birocratice, de genul celor la care s-a recurs. De altfel, din cauza lor, țara stă cel mai rău în înfruntarea pandemiei la comparație cu țările din jur, cu care este de fapt comparabilă.

Fostul ministru vorbește despre ce a mai rămas din reforma Marga și ce ar trebui schimbat în legislația privind sistemul educațional. Curriculumul a subevoluat, din anii ’90, apreciază Andrei Marga. Acesta critică modul în care a fost înțeleasă autonomia universitară. Legea Educației din 1995 era mai bună decât cea din 2011, mai consideră Andrei Marga. 

 

Dacă ați fi fost ministru al Educației, în această perioadă, care ar fi fost primele măsuri pe care le-ați fi luat?

Dacă este vorba de primele măsuri, nu scurtam anul școlar și nu reduceam materia de învățat. Sub imperiul situației, „mușcam” din vacanța de vară, care este în România una dintre cele mai lungi în Europa.  În al doilea rând, „raionam” imediat țara și examinam situațiile în ceea ce au specific sub aspectul contaminărilor și pericolelor și decideam în consecință. În al treilea rînd, intensificam cercetarea științifică în universități - așa s-a luat vacanță în toate privințele. În al patrulea rând, profitam de situația creată pentru a discuta reforma necesară, desigur, fiind pregătit în prealabil pentru o astfel de discuție. În al cincilea rând, concepeam deja soluții care să facă educația, la oricare nivel, mai puțin dependentă de pandemii sau, în orice caz, de crize de felul celei cauzate de pandemia actuală.

Cum apreciați rezultatele de la Bacalaureat și de la Evaluarea Națională? Dar modul în care au fost organizate aceste examene?

Rămân la părerea că, legislativ vorbind, a fost mai bună soluția din legea 1995 – cu Capacitate și Bacalaureat ca examene de talie  națională. „Evaluarea națională” nu numai că este ca un fel de festival, încât nu poți pune mare preț pe rezultate. Ea face ca elevii să învețe pentru evaluare, nu pentru ei, și are prea puțin de a face cu învățarea durabilă.

În 1998 s-a introdus în România bacalaureat organizat prin scoaterea din comisii a propriilor profesori și alte măsuri care au eliminat șansa fraudării. Este mereu ridicolă și deloc educativă  supravegherea cu camerele video, cu poliția, la care s-a ajuns. Din păcate, așa cum s-a organizat, improvizat din nou, acest examen nu are nici astăzi rigoare.

Personal sunt pentru examene  mai puține, dar fiabile. În general, evaluările din societatea noastră au lacune grave. Multe sunt după ochi sau urechi, de genul „eu am impresia că...”. Iar cele statistice depind de relevanța și acuratețea datelor. De aceea, nu aș pune preț mare pe ele.

Ceea ce ar trebui ca evaluările să încorporeze, în forme elaborate, firește, sunt pregătirea pentru a face ceva cu cunoștințele, altfel spus consecințele pregătirii, de la diferite nivele, în materie de profesionalism și de capacitate de a inova. Or, acestea au mari probleme în societatea noastră. Învățământul poate să pară bun – multora le și pare – dar dacă profesionalismul și inovația sunt în suferință, atunci acel învățământ are probleme. Evaluarea existentă este fixată pe însușirea formală de cunoștințe, nu pe stăpânirea de cunoștințe bine selectate în vederea folosirii.

Ce ar trebui să schimbăm, în primul rând, în sistemul educațional din România?

În 1977-2000 s-a aplicat reforma comprehensivă a educației. Ea a adus educația la un acord cu nevoile României și cu ceea ce se făcea în țările de referință. Între timp, unele piese ale ei au fost afectate din nepriceperea și ambiția a tot felul de veleitari nimeriți la decizii de a lăsa o urmă, chiar dacă ea costa enorm. Este suficient să amintesc faptul că reforma educației despre care vorbim, a însemnat direct 500 de milioane de dolari, luați ca un credit de țara nostră, care au trebuit returnați, desigur.

Lucrurile stând cum am spus, acum este ora unei noi reforme bine pregătite.Trebuie schimbat mult, căci s-au schimbat, în douăzeci de ani, și nevoile societății, s-a schimbat cunoașterea, s-a schimbat tehnologia educației. Am arătat recent (Andrei Marga, Educația responsabilă, Editura Niculescu, București, 2019), pe larg, că educația din România trebuie schimbată de la bază.

De pildă, trebuie din nou lămurit  scopul educației. Întregul constând din formarea profesională a tânărului, înzestrarea lui cu cultură generală și cu o optică asupra lumii din jur – este de reafirmat în condiții schimbate. Trebuie revenit și în educația din România la triada „formarea de competențe, crearea de abilități de bază și educația pentru valori”, cu toate implicațiile.

Este de schimbat baza psiho-pedagogică a educației. În SUA, Germania, Franța s-a spus pe șleau că psihologia de la baza educației nu se reduce la cognitivism. Peste tot se ia act de multiplele abordări psihologice, unele complet noi, ce alcătuiesc azi psihologia ca știință.

Este de regândit rolul elevului și studentului. Modelările din  Germania actuală aduc elevul și studentul în față, în poziția de subiect al clădirii propriei personalități.Demnitatea socială și autonomia profesorului sunt de recuperat prin legislația însăși. Evaluarea activităților are de luat în considerare, precum în democrațiile mature, consecințele performanțelor pentru viața oamenilor de aici, acum.

Au fost dezbateri legate de o nouă lege a Educației. Proiectul pare abandonat. Credeți că este nevoie de o nouă lege a Educației?

Istoricii legislației învățământului din România spun că legea din 2011 este o lege mai slabă decât cele date în secolul douăzeci. Ea trebuie schimbată. Scăderea nivelului profesional și vasta emigrare a tinerilor din România ultimilor ani se datorează în mare măsură legii însăși.

Este uneori mai greu să se anuleze o eroare, decât să se facă. Mulți s-au angajat să înlocuiască legea – numai că și aceia nu prea știau să dea o alternativă viabilă. Este o lipsă tot mai perceptibilă de oameni de concepție în învățământ. Ea s-a simțit tocmai în tergiversarea înlocuirii legii. Ea se resimte și acum, în toate direcțiile.

Ce ar trebui schimbat la actuala Lege 1/2011, care oricum a fost bombardată cu amendamente?

Am dat mai sus câteva indicii. Observ aici, de pildă, că nu se poate lichida decalajul în ceea ce privește copiii aflați în situații dificile (mediul rural, părinți aflați la lucru în străinătate, comunitățile de romi, familii sărace etc.) fără soluții în legislația educației. Nu putem feri de politizare desemnarea de lideri școlari și universitari, dar trebuie aduse clarificări prin legislație, încât profesorul și instituția să nu depindă atât de strict de alternanțe la putere. Nu văd cum se poate ieși din compromiterea prin plagiate a doctoratului fără a institui un titlul de doctor mai înalt. Nu se poate depăși situația în care profesia universitară s-a trivializat datorită abuzurilor în desemnări, facilitate de lacunele legii, fără a institui un titlu de profesor mai înalt.  Cu o legislație normalizată, nu este nevoie nici în România de vreo  instituție de validare a titlurilor – nici o țară nu cheltuie bani cu așa ceva. Am spus-o deja, cum se poate vedea pe documente, în 1998! Nu este nevoie de instituții de evaluare fatal birocratizate, așa cum funcționează la noi – care doar irosesc resurse mari și întrețin corupția. Sistemul de stabilire a rectorilor prin alegeri de tipul celor pentru parlament, a decanilor prin desemnare de către rector nu dă rezultate – fiind de mult dovedit ca inadecvat universității ca instituție. Decanul trebuie să fie rezultatul alegerii unuia dintre profesorii de prim plan de către profesorii facultății, iar rectorul o personalitate reală aleasă de senat, ca forum al celor mai pregătiți oameni din acea universitate. Altfel se creează, cum se vede ușor, încrengături de relații care nu servesc educația.

Lista actuală a specializărilor universitare și preuniversitare este în mare cea rezultată din reforma 1997-2000. Este nevoie de aducerea ei la zi din numeroase considerente, inclusiv acela că unele specializări nu se mai justifică, altele trebuie luate în seamă. Ca un indiciu la îndemână, România actuală pregătește cam două sute de feluri de ingineri, vreo zece feluri de economiști, în științele sociale vreo douăzeci de specializări, facultăți de drept sunt treizeci și patru, în vreme ce Germania are opt etc.etc. Pentru cineva responsabil, este clar că o revizuire a listei este în avantajul profesionalizării temeinice.

În definitiv, nici instituția de validare, nici cea de evaluare, nici sistemul de stabilire a conducerilor de universități nu au fost în stare să prevină declinul educației din țară. Considerând lucrurile lucid și responsabil, acest declin este mai grav decât se crede.

 

Andrei Marga explică situația doctoratelor, după numeroase cazuri de plagiat. Fostul ministru consideră că exodul tinerilor are la bază și Legea Educației Naționale. Fostul ministru prezintă o analiză și asupra examenelor naționale (Evaluarea Națională și Bacalaureat).

 

Ce a mai rămas din reforma învățământului gândită de Andrei Marga?

Fiind comprehensivă, reforma a schimbat mult. Ea a și făcut cotitura. Reforma din 1997-2000 a pus capăt învățământului de dinainte de 1989 și a pus bazele învățământului adecvat unei societăți deschise.

Se poate observa, pe înregistrarea tuturor măsurilor (Andrei Marga, Anii reformei. 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2006), că au fost atinse de o reformă de sincronizare cam toate sectoarele educației – preuniversitarul și universitarul, învățământul minorităților, preșcolarul, profesionalul, formarea continuă, educația de a lungul vieții. De aceea, din reformă a și rămas mult. Opțiunile cheie nu au putut fi schimbate. Curriculumul național, alternativele educaționale,reabilitarea școlilor, informatizarea, aducerea la școală a categoriilor dezavantajate, autonomia universitară, trecerea admiterii în competența universităților, trecerea în obligația autorităților locale a infrastructurii din preuniversitar, diversificarea șanselor de învățare, pluralizarea actorilor din educație, diversificarea specializărilor și multe altele au rămas. Se poate observa că nu s-a elaborat până acum vreun document, vreun proiect care să iasă din cadrele – uneori nici din limbajul – create de reforma din 1997-2000. Opinia mea este că ar fi timpul înțelegerii acelei reforme, dar și al trecerii la o nouă reformă, pe fondul realităților de acum.

Ce ar fi trebuit să urmeze după reforma începută de dumneavoastră?

Evident că o reformă cuprinzătoare, cum a fost cea pusă în mișcare la sfârșitul anilor nouăzeci, cere mai mulți ani.Fiecare opțiune, fiecare piesă trebuia exersată și rafinată în aplicarea ei. De pildă, curriculumul national, care a fost una dintre creațiile culturii române de după 1989, apreciată internațional ca atare, trebuia rafinat, nu afectat cu intervenții dictate de interesele unor persoane, adesea nepricepute în materie. Autonomia universitară trebuia făcută funcțională și cu consecințe în mentalități, nu pretext pentru parohializarea din zilele noastre. Evaluarea activităților ar fi trebuit să devină parte a culturii, care să prilejuiască și în România o anumită meritocrație, nu simplă alunecare într-un subiectivism sau cantitativism fără orizont. Trebuiau în general, urmărite rezultate durabile, de fond, nu doar rezultate raportabile, legate de aranjarea unora sau altora.  Inovația și creativitatea proprii unei societăți libere și avansate erau primele solicitate.

Ce mesaj aveți pentru elevii și profesorii din România?

Profesorii au de refăcut încrederea în forța lor socială și încrederea în ceea ce fac ei în societatea actuală. Banii sunt importanți, dar este ora la care ideile, inovația, creația sunt decisive. Profesorii ar trebui să preseze la o reformă care să redea tinerilor încrederea în educația din țară și să le redea lor propria demnitate.Sunt de părere că elevii și studenții – o spun ca unul care, în calitate de ministru, a creat reprezentanța lor instituțională actuală – se cuvine să pledeze pentru acces la cultură, la pregătire competitivă, capabilă de efecte în societate. Nu mai puțin efort trebuie să fie ținta, ci mai mult acces!

Comentarii

loading...