Sorin Oprescu a ajuns una dintre marile vedete ale acestei veri. Numele primarului general s-a lipit ca adezivul de ultimele realizări ale Bucureştiului – Pasajul Basarab sau Stadionul Naţional – şi nimeni nu mai pare dispus să-l contrazică. De unde atâta respect pentru Oprescu?
În ultimul an, primarul Bucureştiului a avut o evoluţie spectaculoasă în spaţiul public. De la omul politic luat în băşcălie pentru promisiunile umflate făcute în campania electorală, dintre care cea mai cunoscută este legată de autostrada suspendată, ni se arată acum un primar serios, credibil, care se ţine de treabă şi construieşte lucruri măreţe pentru oamenii care l-au ales. La această imagine contribuie o mare parte din mass-media care se comportă de parcă ar fi angajată să-i facă PR lui Oprescu, mare parte din analiştii politici, reprezentanţii opoziţiei şi, culmea, chiar reprezentanţii puterii. De la inaugurarea Pasajului Basarab, aceştia din urmă nici măcar nu mai mimează lupta politică cu Oprescu, deşi ar avea, slavă Domnului, suficientă muniţie cu care să-i detoneze credibilitatea.
De asemenea, trebuie să recunoaştem că Oprescu are de partea sa două atuuri importante. În primul rând, pragmatismul politic, mai exact capacitatea de a specula foarte bine momentele de glorie ale unei administraţii locale (finalizarea Stadionului Naţional este, fără îndoială, un astfel de moment). În al doilea rând, este vorba pur şi simplu despre norocul pe care-l poate avea un primar în mandatul căruia se termină câteva investiţii uriaşe care au necesitat însă mulţi ani de disconfort major pentru locuitorii oraşului, disconfort pentru care însă predecesorii săi au fost înjuraţi (uneori pe bună dreptate, alteori gratuit) şi au plătit scump din punct de vedere electoral.
Dincolo de această imagine, Sorin Oprescu nu înseamnă însă prea multe. Chiar nu trebuie să-i cauţi nod în papură ca să remarci că, pentru un primar care are la dispoziţie un buget anual de un miliard de euro, edilul Capitalei a făcut foarte puţine lucruri. Câinii vagabonzi sunt la locul lor pe străzile oraşului, bucureştenii se omoară în continuare pentru locurile de parcare, Centrul Vechi este tot plin de gropi ca şi înainte de mandatul său, iar numărul clădirilor cu bulină roşie – la fel de mare, în ciuda fondurilor substanţiale care pot fi atrase de la bugetul central pentru consolidarea blocurilor. Nu s-a schimbat nimic nici în ceea ce priveşte contractele istorice, şi extrem de scumpe, plătite de Primăria Generală – RL a dezvăluit, de exemplu, că Bucureştiul plăteşte de 28 de ori mai mult decât Budapesta pentru dezinsecţie şi de 3,5 ori mai mult pentru deratizare -, deşi Oprescu a promis ferm, imediat după învestire, că „va face ordine” în acest domeniu.
Cu toate aceste eşecuri, primarul general punctează foarte bine la capitolul încredere. Potrivit ultimului sondaj de opinie (realizat luna trecută de CCSB, la solicitatea Asociaţiei Pro Democraţia), 58% din bucureşteni sunt mulţumiţi de activitatea lui Oprescu, iar 55% din respondenţi au declarat că au încredere în acesta.
Ce ne arată aceste procente?
În primul rând, că strategia lui Oprescu de a-şi asocia imaginea cu marile investiţii finalizate din Bucureşti a dat rezultate pe termen lung. În al doilea rând, avem astfel şi explicaţia atitudinii noncombat adoptată de toţi politicienii la adresa primarului Capitalei:
„E mai bine să fii prieten cu un politician bine cotat electoral decât să fii duşman”.
În concluzie, ca produs politic, Oprescu are o strategie de marketing imbatabilă: are o poziţie bună pe raft (au grijă televiziunile de asta), iar ambalajul este cel mai colorat şi mai strălucitor din magazin. În calitate de cumpărători, trebuie însă să ne întrebăm serios: merită să plătim doar pentru ambalaj?
